Am deschis inimioara copilului și înăuntru L-am găsit pe Hristos!” ‒ mărturia unui chirurg cardiolog

5 Septembrie 2018 Minuni – Vindecări – Vedenii

Lacrimi curgeau din ochii chirurgului cardiolog. Însă ideile lui împotriva lui Dumnezeu, pline de egoism, reacționau înăuntrul lui: „Ai creat această făptură, ai creat această inimă. Este condamnat fără speranță să moară în câteva luni… De ce? De ce?!”.

Un oarecare băiețel fusese internat de urgență într-un spital. După examinările urgente făcute, doctorul a hotărât următorul lucru:

‒ Voi deschide inimoara ta…

Băiețelul l-a întrerupt brusc:

‒ Înăuntru, în inima mea, Îl veți găsi pe Hristos.

Chirurgul l-a privit într-un mod ciudat, necrezându-l, și-a încrețit sprâncenele și i-a spus:

‒ Voi deschide inimioara ta pentru a constata cauzele ce ți-au provocat boala.

 Da, dar când veți deschide inimioara mea, Îl veți găsi pe Hristos.

Doctorul a aruncat o privire stranie către părinții copilului care stăteau liniștiți alături de băiețel și a continuat:

‒ După ce voi constata cauzele, îți voi închide inimioara și pieptul și voi hotărî ce va urma.

‒ Desigur, dar Îl veți găsi pe Hristos înăuntrul inimii mele. Sfânta Scriptură spune că Hristos locuiește acolo, înăuntru. Toate imnele bisericești spun că Hristos locuiește acolo, înăuntrul inimii noastre. Dumneavoastră Îl veți găsi acolo, în inima mea.

Chirurgul cardiolog a izbucnit atunci:

‒ Îți voi spune ce voi găsi mai exact acolo în inima ta. Voi găsi un mușchi cardiac nepotrivit, o circulație redusă a sângelui și niște vase de sânge slăbite. Și atunci voi putea, dacă am posibilitatea, să te fac sănătos.

‒ Și-L veți găsi, de asemenea, și pe Hristos, Care se află acolo.

Doctorul a ieșit din salonul de examinare deranjat de insistența băiețelului. Sărăcuțul copil…

După cum spusese, a procedat la o intervenție chirurgicală. Cauzele bolii erau considerabile, după cum prevăzuse în rezultatul examinărilor. Nu putea să facă nimic.

Când a terminat operația, s-a așezat la biroul său pentru a înregistra în agenda sa de operații notițele cu privire la intervenție. La sfârșit a scris: „Nici o șansă de vindecare. Tratament: analgezice și odihnă absolută. Prognoză (s-a oprit): moartea va surveni în puțin timp”.

A lăsat agenda și s-a ridicat… S-a adresat apoi Hristosului despre care copilul îi tot vorbise cu insistență:

 De ce, a exclamat medicul, de ce ai făcut aceasta? L-ai trimis aici pe pământ. L-ai trimis cu această problemă. L-ai condamnat să moară de mic din cauza acestei probleme la inimă. De ce? De ce?!

Atunci, înăuntrul lui a auzit o voce care i-a răspuns:

‒ Acest copil nu-și are menirea de a trăi pe termen lung în turma voastră. Acest copil aparține turmei Mele și așa va fi pentru totdeauna. Aici, în turma Mea, nu există nici o durere. Se va liniști atât de mult cum nu-și poate imagina. Într-o oarecare zi, părinții lui îl vor reîntâlni aici și vor cunoaște pacea. Turma mea va continua să crească.

Lacrimi curgeau din ochii chirurgului cardiolog. Însă ideile lui împotriva lui Dumnezeu, pline de egoism, reacționau înăuntrul lui:

‒ Ai creat această făptură, ai creat această inimă. Este condamnat fără speranță să moară în câteva luni… De ce?

Vocea i-a răspuns atunci:

‒ Copilul trebuie să se întoarcă la turma Mea pentru că și-a săvârșit datoria sa pe acest pământ. Nu am creat pe copilul acesta pentru a-l pierde, ci pentru a regăsi o altă oaie pierdută.

Doctorul a înțeles atunci că acel copil nu venise întâmplător în acel spital. Venise pentru el. El însuși primise o învățătură creștinească. Multele sale reușite profesionale făcuseră ca propriul său suflet să devină ultima lui grijă.

A intrat așadar în salon și s-a așezat pe patul copilului, avându-i de partea cealaltă pe părinții aceluia.

Băiețelul s-a trezit și a murmurat:

‒ Ați deschis inimioara mea?

‒ Da! a răspuns cu bucurie doctorul.

 Și ce ați găsit înăuntru? a întrebat micuțul.

 L-am găsit pe Hristos! a răspuns chirurgul, plângând ca un mic copil.

Băiețelul și doctorul au devenit de atunci cei mai buni prieteni.

Sursa: https://doxologia.ro/minuni-vindecari-vedenii/am-deschis-inimioara-copilului

Miercuri, 05.09.2018

MOTTO:

„Ai grijă de gândurile tale, pentru că se vor transforma în vorbe!
Ai grijă de vorbele tale, pentru că se vor transforma în fapte!
Ai grijă de faptele tale, pentru că se vor transforma în obiceiuri!
Ai grijă de obiceiurile tale, pentru că vor modifica și caracterul tău!
Ai grijă de caracterul tău, pentru că el îți va influența toată viața!

Sursa:
„https://www.tpu.ro/adolescenti/care-este-pentru-voi-cel-mai-potrivit-motto-al-vietii-d/

Marți, 4.09.2018

MOTTO:
În viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături.”                                                                                                  George Bernard Shaw

Sursa: http://www.scientia.ro/qa/6930/care-este-mottoul-vostru-sau-citatul-preferat

 

CELE DOUĂ SPICE

de Vasile Militaru

Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,
Se treziseră vecine două spice de secară:
Unul, cu grăunțe grele, aplecându-şi a lui frunte,
Celălalt, cu fruntea-n slavă, ne având nici un grăunte…

– Vai de tine, măi vecine, zise, mândru, spicul sec,
Eu, pământului, ca tine, nu pot fruntea să mi-o plec,
Când ştiu bine cine sunt între cer şi-ntre pământ!…
Spicul plin, la toate-acestea, n-a răspuns nici un cuvânt…

Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod
Îngâmfat peste măsură, deşi n-avea pic de rod,

Zise puiului ei mic, arătându-i secul spic:
– Puiul mamii, ține minte, să nu zici că nu ți-am spus:
Nici un spic cu rod nu ține îngâmfată fruntea-i sus,
Decât spicul ce pe lume n-a adus cu el nimic.

SURSA: Vatră nouă, Nr.202, revistă a comunității locale din Giarmata Vii  – septembrie 2017

Întâlnire cu ursul înfometat

Gândește-te cum ar fi să te trezești cu o namilă de urs lângă mașina ta, căutându-ți prin bagaje. Aproape că ai muri de spaimă, nu-i așa? Hai să-ți povestesc cum m-am ”confruntat” eu cu ursul.

Într-o vară, cu mai bine de 15 ani în urmă, am hotărât împreună cu un prieten să ieșim din arșița capitalei și să mergem undeva pe Valea Prahovei. Aveam un buget foarte mic, mașina era cerută frumos de la șefu’ (un Tico), dar asta nu ne-a împiedicat să plecăm. Am cumpărat din supermarket câte ceva de mâncare, am pus și niște țoale (iau mereu cu mine un schimb, că nu se știe niciodată..) într-un rucsac și am pornit la drum dis de dimineață.

Am decis să ne oprim într-o poieniță, în zona Gura Diham, Bușteni. Ca orice român care se bucură de natură am făcut grătărel, cartofiori copți, salată, am mâncat și ne-am relaxat. Era o vreme atât de plăcută și ne cuprinsese așa o leneee….că am decis să rămânem peste noapte. Cum nu am găsit cameră liberă în zonă și vroiam să rămânem tot acolo, ne-am zis că putem dormi în mașină, până la urmă era voarba doar de o noapte.

Tico, mașină mică, nu putea fi și pat și depozit pentru toate bulendrele noastre, așa că ne-a venit ideea de a scoate totul afară, lângă mașină, iar noi să ocupăm relaxat toată ”limuzina Tico”. Am așezat lucrurile frumos, ordonat, lângă roata din dreapta, am coborât spătarul banchetei, scaunele le-am dat maxim pe spate, am întins o pătură groasă (o luasem pe post de ”în caz că trebuie”) dintr-un capăt în altul (cam atât este interiorul unui Tico, cât o pătură), ne-am făcut perne din haine și ne-am întins.

Capul îmi era în portbagaj, iar picioarele pe bord. Stăteam destul de comod (dar nu aș mai repeta experiența nici plătită) și priveam cerul înstelat prin geamul din spate. Nu eram singuri în acea poieniță, mai erau oameni în corturi, rulote sau în mașini, așa ca noi.

Nici nu am ațipit bine, că ne-am trezit speriați de un mormăit. Am deschis ochii, m-am ridicat într-un cot și am crezut că înnebunesc de spaimă. O namilă de urs cotrobăia prin bagajele noastre. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Ursul era la mai puțin de jumătate de metru de mine și doar ușile mașinii erau între noi. Mi-era așa teamă să nu-l deranjez cu respirația mea că aproape am murit sufocată.

Mă gândeam că, dacă se supără cumva și dă o labă la Tico, ne-am fi rostogolit de nu ne vedeam…Mormăia și căuta …. căuta și mormăia … secundele se transformaseră în veșnicie și credeam că ursul ăla va fi ultima mea imagine a acestei lumi. Sfâșia cu labele-i imense pungile în care aveam diverse lucruri și le arunca cât colo … mă întrebam dacă la fel de ușor ar sfâșia și un om …

Ursul înfomentat a găsit (într-un final) sticla de ulei (o cumpărasem pentru salată) ce era aproape plină, a luat-o și s-a ușchit în pădure. Am expirat brusc tot aerul pe care îl aveam în plămâni și am crezut că leșin de bucurie că a plecat. Imediat mi-am zis: ”Dacă se întoarce?”. Prietenul meu a luat lanterna, a întredeschis geamul și a luminat spre pădure, în zona spre care plecase ursul. L-am văzut.

Era sprijinit de un copac, cu sticla de ulei la bot, ținând-o precum copiii își țin biberonul, și sugând cu poftă din ea. ”Poate i se face rău” – am zis și am pufnit în râs, un râs nervos de gândul meu. Auzi! mă interesa de sănătatea ursului de care îmi fusese frică maximă cu doar câteva secunde înainte. Râsul a devenit plâns, într-o descărcare a fricii acumulată brusc. După ce a băut toată sticla, ursul a aruncat-o după copac (deci nu doar oamenii lasă gunoaie în natură) și a pornit în adâncul întunecat al pădurii.

Am vrut să plecăm imediat, dar ne-a fost prea teamă să ieșim din mașină pentru a strânge lucrurile și a rearanja totul. Am stat treji până dimineața, povestind vrute și nevrute. Bineînțeles că la fiecare zgomot, auzit sau închipuit, înțepeneam de teamă și vorbele mi se opreau într-un nod imens în gât, dar am rezistat.

Toată povestea este absolut reală și, dacă ți-a plăcut, trimite-o și prietenilor tăi!

Mulțumesc!

Autor necunoscut

Adrian Aron, copilul care a facut o sala intreaga sa plangă

 

 

 

”Cand vin dureri pe calea ta

Și de nori negri se umple zarea
Să știi că este Cineva,
Ce-ți știe toată frământarea.

Când ochii tăi, două izvoare                                                  
Întind durerea pe obraz,
Există o mână iubitoare
Ce-alină lacrimi și necaz.

De ce să te afunzi in noapte
Și să te-acoperi de durere?
Ascultă ale credinței șoapte:
Există Har și Înviere.

Da! Domnul este lângă tine
Ți-alină inima-ntristată,
În suferință te susține
Și nu ești singur niciodată.

Nu-i vânt să nu se potolească
Nu este noapte fără zori
E-atâta dragoste cerească
Și-n prea învolburații nori…

Deci fii încrezător pe cale
Și-n orice vreme nu uita,
El știe lacrimile tale
Și e mereu la dreapta ta!”

    https://www.facebook.com/permalink.php?id=513746378639926&story_fbid=770879839593244