BRADUL

”Dumnezeu a blagoslovit bradul să rămîie verde și frumos întotdeauna: iar din rășina lui să fie făcută tămâia ca lucru sfânt.”
                                                   din ”Legendele românilor”

Bradul este copacul veșnic verde, fiind iubit și prețuit dintotdeauna. El apare în toate tradițiile românilor, din cele mai vechi timpuri și până astăzi.

E prezent la nuntă și înmormântare, și în fiecare casă, în timpul sărbătorilor de iarnă. El simbolizează viața veșnică, tinerețea și puterea, curajul și voința.

Iar pădurile de brad impresionează prin maiestatea și dăinuirea lor peste veacuri.

”Soarele cu razele:
Raze-n vârful munților,
În crucile brazilor…”
                   Colind popular românesc

Sursa: Legende creștine pe înțelesul celor mici, vol. 1, autor Leon Magdan

Visits:356
Today: 5

Ascultarea

Odinioară, un împărat credincios cercetă o mănăstire în care trăiau niște călugări mult îmbunătățiți. Văzându-li viața cea bine petrecută, împăratul își arătă curtenilor săi gândul de a părăsi domnia și a veni să-și petreacă rămășița zilelor în acea mănăstire.

Curtenii, dându-și seama că în felul acesta, împărăția și-ar pierde pe bunul ei îndrumător, merseră în ascuns la starețul mănăstirii și-l rugară, să nu lase pe împăratul a-și înfăptui acest gând. Starețul le făgădui.

Când împăratul veni la stareț și-i ceru să fie primit în mănăstire, – starețul îi răspunse:
– ”Te primesc, împărate cu dragă inimă…”.
Împăratul îi mulțumi, – iar curtenii rămaseră în uimire de întâmplarea aceasta, crezând că starețul i-a înșelat. Dar tot atunci, starețul grăi:

– ”Dar, mărite împărate, cum viața monahicească mai ales ascultare înseamnă, iată după ce te-am primit printre monahii acestei mănăstiri, îți poruncesc în numele Domnului, și acolo, călăuzit mereu de Dumnezeu,să duci mai departe împărăția, pe căile cele plăcute Lui…”.

Împăratul a înțeles gândul cel bun al starețului – și a mers din nou la conducerea împărăției, pe care a îndeplinit-o cu încă și mai mare credință.

Sursa: Cartea cu pilde, autor Al. Lascarov-Moldovanu (Această ediție este o reproducere în facsimil a lucrării Cartea cu pilde – apărută în anul 1940 în această formă la Editura * Cugetarea *, București)

Visits:126
Today: 0

Învățătura adevărului, Cap. III – paragraful 1

1. Fericit acela pe care adevărul îl învață prin sine însuși, iar nu prin asemănări și cuvinte trecătoare, ci așa cum este el. Mintea noastră și simțul nostru adeseori ne înșeală și nu văd prea bine. Ce folosește o mare frământare despre lucruri tainice și greu de înțeles, din pricina cărora nu vom fi osândiți, dacă nu le-am cunoscut?

Mare nebunie este ca, neîngrijindu-ne de cele folositoare și de cele de trebuință, să ne pironim asupra celor ce nu ne trebuie, ba chiar ne păgubesc.

Avem ochi, dar nu vedem!
Și de ce s-avem grijă de atâtea lucruri și soiuri?
Acela căruia-i vorbește Cuvântul cel veșnic, trece repede peste multe păreri.
Toate vin de la acest singur cuvânt și toate vorbesc despre El: ”El este Începutul care grăiește înăuntrul nostru (Ioan 8, 25) ”.

Nimeni, fără El, nu înțelege și nu judecă drept. Acela pentru care El singur este totul și pe toate le găsește în El și pe toate le vede în El, numai acela poate fi statornic cu inima și poate rămâne împăcat cu Dumnezeu.
O, adevărule, Dumnezeule, fă-mă una cu Tine într-o veșnică iubire!

Mi-e greu adeseori să citesc și să ascult multe: întru Tine e tot ce voiesc și doresc. Să tacă toți învățații, să amuțească toate făpturile înaintea feței Tale* Tu singur să-mi vorbești!

Sursa: Urmarea lui Hristos – autor Toma de Kempis

Visits:285
Today: 1

Bancul zilei, 13.12.2019

La dermatologie

Medicul: – Seara, în prealabil, te speli, apoi ungi zona afectată cu alifie.

Bulă: – Domnule doctor, dacă n-am prealabil, mă pot spăla și în lighean?

Sursa: Viața preafericitului Bulă în 1000 de bancuri

 

Visits:101
Today: 0

Din viața animalelor

POATE NU ȘTIAȚI…
Mistrețul, strămoșul porcului domestic

          Cândva existau foarte multe exemplare în pădurile din întreaga Europă. Astăzi mai trăiește doar în țările din Europa de Est și, în plus, în Africa de Nord, respectiv în unele zone din Asia Centrală și Asia de Nord.

            Scroafele și puii lor, mai mici și mai mari, umblă grupați în turme conduse de una dintre mame. Vierii trăiesc izolați și caută turma doar în perioadele de împerechere. Atunci se dau lupte crunte între masculi pentru obținerea perechii dorite.

            Se ghidează după un orar fix ce se repetă zilnic, ca un ritual. La căderea întunericului, fac o baie în nămol și abia după aceea pornesc în căutarea hranei. Baia este atât de importantă în viața lor, încât nici nu se mută într-un loc în care această condiție nu este asigurată.

            Puii văd lumina zilei după 16-20 de săptămâni de la împerechere. Atunci când mama simte că a sosit momentul nașterii, își sapă un lăcaș pe care îl căptușește cu frunze și mușchi. La naștere puii au blana dungată. Ei se dezvoltă rapid și după numai 2 săptămâni sunt în stare să-și caute singuri hrana.

            Hrana preferată a mistrețului este ghinda, însă mănâncă și ciuperci, rădăcini de copaci și, în unele situații, păsări, iepuri și șerpi.

            Atacă omul doar din instinct de apărare, atunci când este încolțit sau când scroafele au pui mici. În asemenea situații, însă, nimic nu le poate stăpâni pofta de luptă. Mistrețul are auzul și mirosul deosebit de dezvoltate, iar colții lui pot fi deseori arme mortale atât pentru om, cât și pentru animalele care-l atacă.

Pinguinul imperial clocește la minus 50 grade C

Dintre toate speciile, pinguinul imperial este cel mai mare, cu aspectul cel mai impunător, el seamănă cu un bărbat îmbrăcat în frac. Este una din vietățile ce trăiește în cel mai sudic punct de pe glob, acolo unde zăpezile și gheața sunt veșnice. În luna martie, când în Antarctica sosește toamna, când totul se întunecă, pinguinii se îndreaptă spre locurile de clocit.

            Aici, în aceste zone de clocit, pinguinii masculi încep să facă curte femelelor. Ca și aspect, cele două sexe nu se deosebesc prin nimic, doar vocea lor diferă. Se adună la un loc, formând colonii de mii de exemplare și zile întregi umblă de parcă ar discuta unul cu altul. Dacă o pereche se îmbrățișează, înseamnă că cei doi s-au plăcut și vor trece la împerechere.

            În lunile mai-iunie, atunci când în această iarnă polară domină întunericul, femela depune un singur ou, care este imediat preluat de mascul. Acesta îl ascunde într-un ”buzunărel” ce se află în partea inferioară a abdomenului. Când s-a terminat această operațiune, femela pornește spre mare pentru a căuta hrană.

            Oul se află în siguranță, la căldură, și nu poate cădea nicicum din buzunărelul masculului. Viitorul tată rămâne aproape nemișcat, la o temperatură de -50, -60 de grade C, aproximativ 2 luni fără să mănânce nimic.

            În plină iarnă, după ce au trecut cele 2 luni, apare pe lume puiul de pinguin. În perioada de clocire, masculul își pierde circa o treime din greutate, stratul specific de grăsime fiind redus simțitor.

            După ce și-a terminat ”sacrificiul” patern, masculul pornește în căutarea hranei, rămânând departe de familie cam 25-30 de zile. Între timp, micuțul pui este hrănit de mamă, cu bucăți de raci, pești, pe care aceasta i-a înghițit de mult, dar pe care, printr-un mecanism biologic special, îi poate revărsa din stomac.

            Atunci când masculul se întoarce acasă, ambii părinți contribuie la hrănirea puiului. Odată cu sosirea primăverii, puii de pinguin sunt deja destul de mari și puternici pentru a porni împreună cu părinții lor spre mare, unde îi așteaptă un ospăț de zile mari.

Vulturul pleșuv, un simbol al S.U.A.

           Vulturul pleșuv este simbolul Statelor Unite ale Americii. Din păcate, pasărea a cărei imagine se regăsește în stema S.U.A. nu se bucură cu adevărat de onorul și protecția ce i s-ar cuveni. Deoarece hrana sa de bază o constituie peștii, a fost mult timp considerat un dăunător al apelor din această țară. La ora actuală, numărul lor este foarte scăzut și această tendință se accentuează an de an.

            La începutul secolului, acest vultur era foarte răspândit în S.U.A. Calvarul său a început în momentul în care s-au oferit premii vânătorilor pentru fiecare exemplar împușcat. Numai în anul 1949, 7455 de vânători au încasat bani pentru 86894 de exemplare împușcate. În prezent, pasărea este ocrotită prin lege, dar se pare că șansele de salvare sunt minime.

            În momentul de față nu vânătorii reprezintă adevăratul pericol. Vulturii pierd din cauza supercivilizației. În primul rând, an de an moare un număr important de exemplare de pleșuv din cauza îngrășămintelor chimice aruncate din avion, care, ajungând în apă, infectează peștii, alimentul de bază al acestei specii.

            Vulturul pleșuv se hrănește în primul rând cu pești, dar și cu păsări de apă sau mamifere mici. Își construiește cuibul din crengi, în vârful unui copac solid. În fiecare an îl repară și îl îmbunătățește, astfel încât, după câțiva ani, aceste cuiburi pot atinge o greutate de 1000 kg. Ei nu se tem de oameni, și ca dovadă, deseori își înalță cuibul în apropierea școlilor sau instituțiilor.

            În general, vulturul pleșuv depune 2 ouă, din care, după 35 de zile de clocit, ies puii. Părinții clocesc cu schimbul, iar după venirea pe lume a puilor, amândoi se ocupă de hrănirea lor. Pata de culoare albă, specifică acestei specii, le apare pe cap abia după 4 ani.

Sursa Almanah Agenda

Pagina realizată de asist. medical Lăcrimioara Tomiuc

 

Visits:241
Today: 0

Bancul zilei, 12.12.2019

Cui
Unde găsesc cui pentru telefon?
– Ce cui, Bulă?
– Când mi-am instalat telefon, am întrebat pe meșter dacă pot să dau telefon.
Mi-a răspuns că pot, dacă am cui.

Sursa: Viața preafericitului Bulă în 1000 de bancuri

Visits:87
Today: 0

Câinele, eternul și străvechiul nostru prieten

POATE NU ȘTIAȚI…

Continuăm încă incursiunea în lumea necuvântătoarelor, cu cele știute și neștiute despre ele.

Omul și câinele formează o comunitate multimilenară bazată pe servicii și contraservicii reciproce și pe o legătură afectivă întreținută prin candoarea și fidelitatea unui patruped ce demonstrează surprinzătoare însușiri filantropice. El este, de altfel, primul animal domesticit la o dată greu de aproximat dar care se situează, oricum, înaintea momentelor ce marchează îmblânzirea pisicii, ovinelor, calului, taurinelor și galinaceelor.

Nici o altă necuvântătoare n-a fost mai dependentă de acțiunile omului ”Câinele – nota celebrul naturalist Georges Cuvier – este cea mai remarcabilă și completă cucerire a omului, cea mai utilă pe care a făcut-o vreodată. Este singurul animal ce l-a urmat pe toată suprafața pământului”. Nu lipsesc nici exagerările. Într-un text persan de acum 4000 de ani se consideră pur și simplu că: ”Lumea nu subzistă decât prin inteligența câinelui”.

Într-adevăr, nici o altă vietate nu a fost investită cu atribute și o funcționalitate atât de variate. Câinele poate fi deopotrivă: paznic, vânător, polițist, actor și cosmonaut, însoțitor de orbi și invalizi, salvator al victimelor mării și zăpezilor, senzor în depistarea narcoticelor, animal de tracțiune, divinizat și sacralizat în vechile religii, ostaș în armatele neolitice precolumbiene și canadiene, martir al experiențelor medicale, materie plină pentru blănuri.

Care este originea acestui etern însoțitor și prieten credicios al omului?

Cei mai mulți cercetători înclină să considere câinele un descendent al șacalului, argumentele vizând asemănări de ordin morfologic, dar și trăsături de caracter: sociabilitate, docilitate, ușurință de a se lăsa îmblânzit.

În același timp, lupul indian, evocând prin talie și culoare șacalul, permite o altă ipoteză, deoarece caracteristicile sale morfologice pot fi întâlnite la numeroase rase de câini, exemplarele din zonele polare, de pildă, fiind, prin conformație și dentiție, mult mai apropiate de lup decât de șacal. În competiție mai concurează câinele sălbatec, australianul Dingo și indianul pariah, ancestori biologici posibili, date fiind din nou asemănările morfologice. În sfârșit, toți aceștia (lupul, șacalul, câinele domestic și sălbatic) ar putea avea un strămoș comun, specie dispărută și neidentificată cu certitudine până în prezent. Cert este că, aproximativ acum 50.000 de ani, câinele se afla deja pe lângă casa omului.

Tăblițele din Babilon prezintă, de pildă, un exemplar puternic (probabil pentru război sau vânătoare de lei), comparabil prin masivitate și aspect cu dog-ul englez.

Se cunoaște apoi prea bine locul pe care acest animal îl ocupă în religia și ritualurile sacre ale egiptenilor. Zeul Set, protectorul Egiptului de sus, este reprezentat ca o ființă antropoidă dar cu cap de ogar, iar Anubis, zeul morții, cu o înfățișare de câine-șacal.

Lumea romană ne-a lăsat chiar câteva exemplare ”autentice”. Este vorba de animalele reconstituite din lava Vezuviului, prin metoda mulajelor, la Pompei și Herculanum.

În vechea Eladă, câinele apare în literatura lui Homer (Argos, câinele lui Ulisse, moare după ce și-a recunoscut stăpânul), în mitologia prin tricefalul Cerber sau în legenda indiscretului Acteon. În general, se pare că la acea vreme docilul nostru prieten mai păstra încă cruzimea și ferocitatea strămoșului său sălbatic, că nu se va da în lături să atace sau să sfâșie pentru a ucide. Nu întâmplător el este uneori descris cu dușmănie, teamă și dispreț.

Nu încape nici o îndoială că în antichitate câinele a fost prețuit în primul rând pentru curajul și forța sa. Alexandru cel Mare, zice-se, ar fi avut un exemplar capabil de a răpune un leu. Încrucișarea lui cu lupul (conform relatărilor lui Aristotel și Plinius) avea drept scop obținerea unor hibrizi viguroși și agresivi.

Cruzimea câinelui a fost utilizată, de altfel, și mai târziu de către englezi și spanioli, de către francezi în vânarea negrilor din Haiti, de către britanici la anihilarea aborigenilor australieni, și chiar de către armatele sudiste în razboiul de secesiune.

În perioada evului mediu, câinele este utilizat în continuare ca paznic și însoțitor al turmelor de oi, dar de-a lungul unor secole bântuite de obscurantism, bietul animal devine nu o dată victima unor prejudecăți de ordin mistic. Lătratul la lună este interpretat ca un semn al legăturii animalului cu forțe ale răului, el apare ca un emisar al morții și tenebrelor iadului.

În același timp, boala turbării, ce provoacă veritabile epidemii periodice (cum au fost cele din Franța, în 1271, și din Germania la 1427), fac din câine un animal detestat, de unde și uciderea lui în masă. Dar la fel ca în antichitate, el se bucură de mare cinste în lumea celor bogați, în mod deosebit pentru calitățile sale de vânător. Sunt prezente de asemenea rasele de apartament. O dată cu Madame de Pompadour a intrat în istorie și bichonul Fidelite, iar cu Josephina, nu mai puțin celebrul mops Fortune.

Dar bunul nostru prieten a devenit ceea ce este el azi abia după a doua jumătate a secolului trecut când au avut loc și primele expoziții chinologice. Mărimea, culoarea, blana, atributele caracteriologice, au făcut din el specia cea mai diversificată. Jocul geneticii și imaginația crescătorilor au condus la obținerea unor ”sortimente” greu de imaginat altădată.

Vom aminti câteva din cele mai cunoscute: caniche, cocker spaniol, saint-bernard, ciobănesc german, ogar englez, chou-chou, setter, pointer, baset-teckel, danez, dalmațian, baset griffon, boxer, dog de Bordeaux, buldog pechinez, fox-terrier, loulou de Pomerania, fox-terrier cu păr sârmos, ciobănesc de Flandra. Se poate observa chiar și din această simplă înșiruire că aspectul estetic tinde să devină precumpănitor, câinele de lux, de apartament, de decor, începe să intre în competiție cu fratele său crescut pentru pază și vânătoare.

Sociopsihologii văd în acest fenomen un rezultat al urbanizării excesive (privarea omului de o viață în mijlocul naturii), al înstrăinării și anxiozității, dar și a altor cauze. Toate acestea nu fac însă decât să sporească importanța și utilitatea câinelui, surclasân-

du-l pe scara nesfârșită a speciilor animale.

El rămâne oricum, în continuare, prin tandrețea, inteligența și devoțiunea lui proverbială, cel mai prețuit și nedespărțit prieten al omului, fie că o face prin simpla lui prezență, sau ca martir senin și inconștient în laboratoarele de biologie și medicină.

Sursa: Almanah Flacăra     Pagină realizată de asistent medical Lăcrimioara Tomiuc

Articol preluat din periodicul Vatră nouă al comunității din Giarmata Vii, luna noiembrie 2019

 

Visits:155
Today: 0

D(o)ing the best!

D(o)ing the best!

 

Visits:88
Today: 1

10 principii fundamentale în şah în viziunea lui Steinitz

William Steinitz a fost primul campion absolut de şah. Stilul de joc al lui Steintz a fost unul agresiv, cu poziţii pe muchie de cuţit şi cu foarte multe sacrificii. După părerea unor specialişti stilul austriacului a fost de cea mai mare complexitate din istoria jocului de şah.

Steinitz a introdus în teoria şahistică câteva reguli fundamentale atât pentru faza de atac cât şi pentru cea defensiva. Iată 10 dintre aceste reguli:

1.Amintiţi-vă, în deschidere este important să dezvoltăm piesele şi să le poziţionăm pe cele mai bune câmpuri. În acelaşi timp nu uita, pe cât posibil, să împiedici şi dezvoltarea adversarului. Poţi obţine avantaj în deschidere doar în două feluri, să te dezvolţi mai repede sau, să împiedici dezvoltarea normală a adversarului.

2.Este important să te dezvolţi repede dar nu uita niciodată de siguranţa regelui propriu. Dacă adversarul este întârziat în dezvoltare atunci trebuie să creezi ameninţări pentru a-l întârzia şi mai mult. Va trebui să lansezi un atac cât mai repede posibil exact pe partea de tablă în care acesta este mai vulnerabil. Adversarul va trebui să ţină cont de ameninţări şi nu va fi capabil să işi termine dezvoltarea.

3.Un alt lucru foarte important în deschidere este centrul. În funcţie de poziţie va trebui să ocupi centrul fie cu un pion , fie cu o piesă. Un centru puternic de pioni iţi va oferi  avantaj de spaţiu în timp ce plasarea unei piese în centru iţi va oferi oportunităţi de a ataca.

4.Trebuie să fii foarte atent la modul în care îţi înaintezi pionii. Întotdeauna încearcă să îţi aminteşti că pionii nu mai pot fi mutaţi înapoi şi orice înaintare de prisos va duce la slăbirea poziţiei proprii.

5.Când îţi vei dezvolta piesele va trebui să ai un plan foarte exact. Va trebui să ştii exact rolul pe care trebuie să îl joace fiecare piesă şi poziţia exactă de unde fiecare dintre acestea vor ajuta la realizarea planului.

      6.Diferenţa dintre un novice şi un maestru este aceea că un maestru îşi dezvoltă piesele cu un scop precis în timp ce un novice se dezvoltă doar aşa pentru a scoate piesele în joc.

7.Partea care este în avantaj trebuie să atace, altfel ea va risca să îşi piardă avantajul. Un plan eficient de atac va începe întotdeauna cu identificarea slăbiciunilor din poziţia adversarului. O dată obiectivul fixat va trebui să exploatezi acele slăbiciuni.

8.Partea care se află în defensivă va trebui să anihileze ameninţările, să ghicească planul adversarului, să facă previziuni asupra mutărilor pe care acesta le poate efectua şi să caute un contraatac eficient. Ţineţi minte că jocul defensiv este o treabă mult mai dificilă decât jocul de atac.

9.Într-o poziţie mai mult sau mai puţin egală jucătorii trebuie să manevreze în aşa fel încât să încerce obţinerea unui avantaj oricât de mic după care să treacă imediat la atac. Oricum, în cazul unei defensive bune poziţia trebuie să rămână egală şi partida să se termine remiză.

În general, putem vorbi despre avantajdoar în cazurile în care există un mare avantaj (gen piese în plus etc.) sau în cazul în care s-au acumulat mai multe mici avantaje (pereche de nebuni, spaţiu etc.).

Când jucaţi împotriva unor adversari la fel de valoroşi ca şi dumneavoastră obiectivul pe care trebuie să îl urmăriţi este acela de a obţine mai multe mici avantaje. Dacă reuşiţi să atingeţi acest obiectiv, în mod normal, acest lucru ar trebui să vă aducă victoria.

10.În şah putem vorbi despre două tipuri de avantaj, permanent şi temporar.

În tipul de avantaj permanent se încadrează:

– Avantajul material

– Câmpurile slabe

– Pionii trecuţi de linia a patra (respectiv de linia a cincea)

– Pionii slabi

– Coloane/diagonale deschise

– Perechea de nebuni

Avantaje temporare:

– Dezvoltare mai bună

– Poziţia superioară a pieselor

– Controlul centrului

– Superioritatea spaţială

Dacă atunci când aveţi un avantaj de tipul permanent nu vă veţi grăbi şi veţi juca cu mare atenţie, veţi vedea că în final va veni şi victoria.

Dacă aveţi un avantaj de tipul temporar şi nu veţi trece cât mai repede posibil la atac, adversarul va reuşi să echilibreze jocul şi avantajele vor dispare.

 SURSA: https://www.magazinuldesah.ro/blog/2018/

Visits:155
Today: 1

Program Live Niculina Stoican

Visits:155
Today: 1