Care este vârsta optimă pentru a începe studiul șahului?

Majoritatea părinților se întreabă la ce vârstă trebuie să își dea copilul la șah pentru a obține performanțe. Există o vârstă optimă?

Șahul, ca orice alt sport, presupune foarte mult  efort. Studiul șahului nu se limitează la cunoașterea pieselor și a mutărilor, ci la un întreg sistem de studiu. În perioada de inițiere învățăm foarte multe lucruri despre piese și rolul lor, scopul jocului, câteva idei de deschidere a jocului, finaluri simple și maturi simple.

Cu cât avansăm mai mult în studiul șahului, cu atât problemele se intensifică mai mult. Apar noțiuni despre deschideri, strategiile jocului de mijloc și finaluri complexe. E foarte greu ca un jucător să ajungă să le stăpânească pe toate.

Uneori îți joci foarte bine deschiderea, dar ai probleme cu jocul de mijloc, alteori abia treci de deschidere, dar astepți cu nerăbdare jocul de final. Iar alteori le joci pe ambele foarte bine, dar nu îți stăpânești finalurile. Așadar, șahul este un joc deosebit de complex care presupune foarte multă muncă și timp, pentru a ajunge campion.

Sistemul de deschideri trebuie mereu îmbunătățit sau schimbat, iar studiul adversarilor pare să nu se sfârșească niciodată. Până și campionii mondiali se pregătesc temeinic pentru fiecare campionat. Nu poți să ajungi campion și să te oprești acolo. Locul trebuie menținut și deci, tot timpul este nevoie de studiu.

Pentru copii, șahul poate părea ceva distractiv și atât la început. Se știe deja că șahul se face plăcut foarte mult prin faptul că este unul dintre cele mai competitive sporturi. Unul pierde, unul câștigă. Remiza este doar o concesie, la care nici un jucător nu visează, decât în momentele total nefavorabile.

Fiind atât de competitiv, șahul este prietenul copiilor. Se știe deja ca orgolii mai mari decât copiii, puțini adulți au. Din orgoliu izvorăște și pasiunea pentru șah, pasiunea pentru a fi cel mai bun.

Copiii se întrec prima dată la meciurile de acasă, printre prieteni sau vecini. Apoi se înscriu la un club de șah pentru a-și testa forțele și împotriva altor adversari, și una peste alta, ajung la primul lor concurs de șah.

Primul concurs este decisiv pentru ei. El aprinde dorința de a fi cei mai buni sau nu. Dacă da, vor dori să studieze mai mult. Dacă nu, după primul concurs se vor orienta către alte sporturi sau activități la care se vor simți ei mai buni.

Dacă vor alege însă șahul, atunci vor începe prin a se pregati tot mai mult. După primul concurs urmează așadar și altele. În timp, concurența fiind foarte mare în juniorat, copiii trebuie să învețe tot mai mult pentru a fi cei mai buni. De cele mai multe ori nu talentul decide câștigătorul concursului, ci experiența jucătorului. Un copil care face șah de câteva luni se deosebește clar de unul care a învățat doar acasă de la frații mai mari, sau invers, față de unul care face de câțiva ani de zile.

Care este deci vârsta ideală pentru a începe studiul șahului? Răspunsul este că vârsta diferă de la un copil la altul, depinzând de nivelul lor de înțelegere. Unii copii sunt mai precoce și pot începe de la 4 ani jumătate, alții de la 5 ani, 5 ani și jumătate.

Ideal este ca un copil să înceapă șahul în momentul în care poate să îl înțeleagă în felul lui. La început ca o poveste, un joc, după care ca un sport. 

Andrada Cioteanu,  scoaladesah.ro

Sursa: https://www.tpu.ro/hobbys-pets/care-este-varsta-optima-

 

Motto-ul zilei de vineri, 7.09.2018

Dacă tu nu te preţuieşti, nu te aştepta o facă alţii.

Dacă tu te mulţumeşti cu puţin, nu te aştepta primeşti mai mult decât îţi doreşti (iar uneori vei primi chiar mai puţin decât ţi-ai dori).

Dacă tu nu te respecţi, nu te aştepta fii respectat.

Dacă tu nu te iubeşti, nu cere altora să te iubească pentru că nu pot o facă. Felul în care eşti tratat de cei din jurul tău este oglinda felului în care te prezinţi în faţa lor. Primeşti atât cât văd alţii că crezi că meriţi.

Dacă vrei mai mult de la alţii, învaţă în primul rând să te preţuieşti, să te respecţi, să te iubeşti şi nu te mulţumeşti cu puţin.

Învesteşte in tine, devino un om de valoare din toate punctele de vedere, iar astfel, când te prezinţi în faţa altora, ei se vor purta cu tine aşa cum îţi doresti.

Orice schimbare în exterior începe cu schimbarea din interior.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?id=76570  (este gratuit)

 

„A coborât din icoană, ca pe o scară!” – minunea Sfântului Nicolae

6 Septembrie 2018 Minuni – Vindecări – Vedenii

A fost operată, iar la ieșirea din spital medicii au avertizat-o, spunând că dacă nu va mânca, va muri. Cu toate acestea, ea nu putea și nu voia să mănânce nimic.

Traducere și adaptare:”https://doxologia.ro/tamara-hotnog”>Tamara Hotnog
Sursa:
„https://orthodoxologie.blogspot.com/2009/06/le-miracle-de-saint-nicolas.html”>Orthodoxologie</

Prietena noastră, Alla, avea o străbunică foarte credincioasă. Păstra multe tomuri vechi şi multe icoane. Cu toate acestea, fiica ei a crescut lipsită de credinţă.

Când avea mai bine de cincizeci de ani, această femeie – bunica Allei – a făcut un ulcer care i-a perforat stomacul. Starea ei era critică, putea muri. A fost operată, iar la ieșirea din spital medicii au avertizat-o, spunând că dacă nu va mânca, va muri. Cu toate acestea, ea nu putea și nu voia să mănânce nimic. Astfel, puţin câte puţin, a slăbit.

Colţul în care se afla patul ei era frumosul loc cu icoane ale mamei sale. Şi acolo era o icoană a Sfântului Nicolae. Într-o zi, l-a zărit pe Sfântul Nicolae care a coborât din icoană, ca pe o scară, însă a rămas la aceeaşi statură ca în imagine. Apropiindu-se de ea, a început s-o aline şi să o convingă: „Draga mea, trebuie să mănânci! Dacă nu, o să mori…”. După aceea a urcat înapoi și şi-a reluat locul în icoană.

Chiar în ziua aceea, femeia lipsită de credință a cerut să mănânce, apoi a început să se simtă mai bine. A trăit până la 87 de ani şi a plecat din lumea aceasta ca o adevărată creştină.

Am preluat de saitul: https://doxologia.ro/coborat-din-icoana-ca-pe-o-scara-minunea-sfantului-nicolae

 

Am deschis inimioara copilului și înăuntru L-am găsit pe Hristos!” ‒ mărturia unui chirurg cardiolog

5 Septembrie 2018 Minuni – Vindecări – Vedenii

Lacrimi curgeau din ochii chirurgului cardiolog. Însă ideile lui împotriva lui Dumnezeu, pline de egoism, reacționau înăuntrul lui: „Ai creat această făptură, ai creat această inimă. Este condamnat fără speranță să moară în câteva luni… De ce? De ce?!”.

Un oarecare băiețel fusese internat de urgență într-un spital. După examinările urgente făcute, doctorul a hotărât următorul lucru:

‒ Voi deschide inimoara ta…

Băiețelul l-a întrerupt brusc:

‒ Înăuntru, în inima mea, Îl veți găsi pe Hristos.

Chirurgul l-a privit într-un mod ciudat, necrezându-l, și-a încrețit sprâncenele și i-a spus:

‒ Voi deschide inimioara ta pentru a constata cauzele ce ți-au provocat boala.

 Da, dar când veți deschide inimioara mea, Îl veți găsi pe Hristos.

Doctorul a aruncat o privire stranie către părinții copilului care stăteau liniștiți alături de băiețel și a continuat:

‒ După ce voi constata cauzele, îți voi închide inimioara și pieptul și voi hotărî ce va urma.

‒ Desigur, dar Îl veți găsi pe Hristos înăuntrul inimii mele. Sfânta Scriptură spune că Hristos locuiește acolo, înăuntru. Toate imnele bisericești spun că Hristos locuiește acolo, înăuntrul inimii noastre. Dumneavoastră Îl veți găsi acolo, în inima mea.

Chirurgul cardiolog a izbucnit atunci:

‒ Îți voi spune ce voi găsi mai exact acolo în inima ta. Voi găsi un mușchi cardiac nepotrivit, o circulație redusă a sângelui și niște vase de sânge slăbite. Și atunci voi putea, dacă am posibilitatea, să te fac sănătos.

‒ Și-L veți găsi, de asemenea, și pe Hristos, Care se află acolo.

Doctorul a ieșit din salonul de examinare deranjat de insistența băiețelului. Sărăcuțul copil…

După cum spusese, a procedat la o intervenție chirurgicală. Cauzele bolii erau considerabile, după cum prevăzuse în rezultatul examinărilor. Nu putea să facă nimic.

Când a terminat operația, s-a așezat la biroul său pentru a înregistra în agenda sa de operații notițele cu privire la intervenție. La sfârșit a scris: „Nici o șansă de vindecare. Tratament: analgezice și odihnă absolută. Prognoză (s-a oprit): moartea va surveni în puțin timp”.

A lăsat agenda și s-a ridicat… S-a adresat apoi Hristosului despre care copilul îi tot vorbise cu insistență:

 De ce, a exclamat medicul, de ce ai făcut aceasta? L-ai trimis aici pe pământ. L-ai trimis cu această problemă. L-ai condamnat să moară de mic din cauza acestei probleme la inimă. De ce? De ce?!

Atunci, înăuntrul lui a auzit o voce care i-a răspuns:

‒ Acest copil nu-și are menirea de a trăi pe termen lung în turma voastră. Acest copil aparține turmei Mele și așa va fi pentru totdeauna. Aici, în turma Mea, nu există nici o durere. Se va liniști atât de mult cum nu-și poate imagina. Într-o oarecare zi, părinții lui îl vor reîntâlni aici și vor cunoaște pacea. Turma mea va continua să crească.

Lacrimi curgeau din ochii chirurgului cardiolog. Însă ideile lui împotriva lui Dumnezeu, pline de egoism, reacționau înăuntrul lui:

‒ Ai creat această făptură, ai creat această inimă. Este condamnat fără speranță să moară în câteva luni… De ce?

Vocea i-a răspuns atunci:

‒ Copilul trebuie să se întoarcă la turma Mea pentru că și-a săvârșit datoria sa pe acest pământ. Nu am creat pe copilul acesta pentru a-l pierde, ci pentru a regăsi o altă oaie pierdută.

Doctorul a înțeles atunci că acel copil nu venise întâmplător în acel spital. Venise pentru el. El însuși primise o învățătură creștinească. Multele sale reușite profesionale făcuseră ca propriul său suflet să devină ultima lui grijă.

A intrat așadar în salon și s-a așezat pe patul copilului, avându-i de partea cealaltă pe părinții aceluia.

Băiețelul s-a trezit și a murmurat:

‒ Ați deschis inimioara mea?

‒ Da! a răspuns cu bucurie doctorul.

 Și ce ați găsit înăuntru? a întrebat micuțul.

 L-am găsit pe Hristos! a răspuns chirurgul, plângând ca un mic copil.

Băiețelul și doctorul au devenit de atunci cei mai buni prieteni.

Sursa: https://doxologia.ro/minuni-vindecari-vedenii/am-deschis-inimioara-copilului

Miercuri, 05.09.2018

MOTTO:

„Ai grijă de gândurile tale, pentru că se vor transforma în vorbe!
Ai grijă de vorbele tale, pentru că se vor transforma în fapte!
Ai grijă de faptele tale, pentru că se vor transforma în obiceiuri!
Ai grijă de obiceiurile tale, pentru că vor modifica și caracterul tău!
Ai grijă de caracterul tău, pentru că el îți va influența toată viața!

Sursa:
„https://www.tpu.ro/adolescenti/care-este-pentru-voi-cel-mai-potrivit-motto-al-vietii-d/

Marți, 4.09.2018

MOTTO:
În viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături.”                                                                                                  George Bernard Shaw

Sursa: http://www.scientia.ro/qa/6930/care-este-mottoul-vostru-sau-citatul-preferat

 

Întâlnire cu ursul înfometat

Gândește-te cum ar fi să te trezești cu o namilă de urs lângă mașina ta, căutându-ți prin bagaje. Aproape că ai muri de spaimă, nu-i așa? Hai să-ți povestesc cum m-am ”confruntat” eu cu ursul.

Într-o vară, cu mai bine de 15 ani în urmă, am hotărât împreună cu un prieten să ieșim din arșița capitalei și să mergem undeva pe Valea Prahovei. Aveam un buget foarte mic, mașina era cerută frumos de la șefu’ (un Tico), dar asta nu ne-a împiedicat să plecăm. Am cumpărat din supermarket câte ceva de mâncare, am pus și niște țoale (iau mereu cu mine un schimb, că nu se știe niciodată..) într-un rucsac și am pornit la drum dis de dimineață.

Am decis să ne oprim într-o poieniță, în zona Gura Diham, Bușteni. Ca orice român care se bucură de natură am făcut grătărel, cartofiori copți, salată, am mâncat și ne-am relaxat. Era o vreme atât de plăcută și ne cuprinsese așa o leneee….că am decis să rămânem peste noapte. Cum nu am găsit cameră liberă în zonă și vroiam să rămânem tot acolo, ne-am zis că putem dormi în mașină, până la urmă era voarba doar de o noapte.

Tico, mașină mică, nu putea fi și pat și depozit pentru toate bulendrele noastre, așa că ne-a venit ideea de a scoate totul afară, lângă mașină, iar noi să ocupăm relaxat toată ”limuzina Tico”. Am așezat lucrurile frumos, ordonat, lângă roata din dreapta, am coborât spătarul banchetei, scaunele le-am dat maxim pe spate, am întins o pătură groasă (o luasem pe post de ”în caz că trebuie”) dintr-un capăt în altul (cam atât este interiorul unui Tico, cât o pătură), ne-am făcut perne din haine și ne-am întins.

Capul îmi era în portbagaj, iar picioarele pe bord. Stăteam destul de comod (dar nu aș mai repeta experiența nici plătită) și priveam cerul înstelat prin geamul din spate. Nu eram singuri în acea poieniță, mai erau oameni în corturi, rulote sau în mașini, așa ca noi.

Nici nu am ațipit bine, că ne-am trezit speriați de un mormăit. Am deschis ochii, m-am ridicat într-un cot și am crezut că înnebunesc de spaimă. O namilă de urs cotrobăia prin bagajele noastre. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Ursul era la mai puțin de jumătate de metru de mine și doar ușile mașinii erau între noi. Mi-era așa teamă să nu-l deranjez cu respirația mea că aproape am murit sufocată.

Mă gândeam că, dacă se supără cumva și dă o labă la Tico, ne-am fi rostogolit de nu ne vedeam…Mormăia și căuta …. căuta și mormăia … secundele se transformaseră în veșnicie și credeam că ursul ăla va fi ultima mea imagine a acestei lumi. Sfâșia cu labele-i imense pungile în care aveam diverse lucruri și le arunca cât colo … mă întrebam dacă la fel de ușor ar sfâșia și un om …

Ursul înfomentat a găsit (într-un final) sticla de ulei (o cumpărasem pentru salată) ce era aproape plină, a luat-o și s-a ușchit în pădure. Am expirat brusc tot aerul pe care îl aveam în plămâni și am crezut că leșin de bucurie că a plecat. Imediat mi-am zis: ”Dacă se întoarce?”. Prietenul meu a luat lanterna, a întredeschis geamul și a luminat spre pădure, în zona spre care plecase ursul. L-am văzut.

Era sprijinit de un copac, cu sticla de ulei la bot, ținând-o precum copiii își țin biberonul, și sugând cu poftă din ea. ”Poate i se face rău” – am zis și am pufnit în râs, un râs nervos de gândul meu. Auzi! mă interesa de sănătatea ursului de care îmi fusese frică maximă cu doar câteva secunde înainte. Râsul a devenit plâns, într-o descărcare a fricii acumulată brusc. După ce a băut toată sticla, ursul a aruncat-o după copac (deci nu doar oamenii lasă gunoaie în natură) și a pornit în adâncul întunecat al pădurii.

Am vrut să plecăm imediat, dar ne-a fost prea teamă să ieșim din mașină pentru a strânge lucrurile și a rearanja totul. Am stat treji până dimineața, povestind vrute și nevrute. Bineînțeles că la fiecare zgomot, auzit sau închipuit, înțepeneam de teamă și vorbele mi se opreau într-un nod imens în gât, dar am rezistat.

Toată povestea este absolut reală și, dacă ți-a plăcut, trimite-o și prietenilor tăi!

Mulțumesc!

Autor necunoscut

Adrian Aron, copilul care a facut o sala intreaga sa plangă

 

 

 

Bancul zilei de miercuri, 22.08.2018

INVESTIȚIE

Bulă, spune unui prieten:

  • Imaginează-ți că anul trecut am făcut cunoștință cu o fată minunată. Atunci, m-am decis să-i fac curte. Am cumpărat 365 de cărți poștale, ornate cu flori, și timp de un an, în fiecare zi, i-am trimis o carte poștală, în care i-am vorbit de dragostea mea.
  • Bună idee. Și… S-a terminat cu bine?
  • Da, suspină Bulă. Dar nu pentru mine. S-a măritat cu factorul poștal.

                                                     Sursa: Viața preafericitului Bulă în 1000 de bancuri