Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sădinca , jud. Sibiu , loc unde s-au pus bazele unei mici mănăstiri condusă de părintele-călugăr David.
Atît de frumoasă pe cât de adevărată.
Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt stații!
Lungi, de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri
Și-nsetați după plăceri!
Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI:
Am trăit și n-am știut.
Știți autorul !
Rabindranath Tagore