ȘAHmagazin

OMUL SAU MAȘINA?

Se pretinde în știință că șahistul ideal
Va fi mâine o mașină construită din metal:
Un robot, cu alte vorbe dar așa dotat că riști,
Ca să nu-i găsești perechea într-o mie de șahiști.

Priză de curent, o sârmă și puțin ulei… drept tonic,
Este tot ce ne pretinde jucătorul electronic;
Nu fumează, nu se plimbă, nu i se aude glasul,
Iar de ceas n-are nevoie fiindcă joacă el … ca ceasul!

O memorie perfectă, punctual și rezistent:
Nici o criză nu-l atinge decât criza de curent.
Nici o gafă nu comite, cu resortul lui de criță,
Dacă-n creieru-i mecanic nu se strică vreo rotiță.

Totuși, poți avea „norocul”, mâna lui de-oțel, dibace,
Să atingă altă piesă și să trebuie să o joace
Și atunci, cum e probabil, chiar partida s-o cedeze
Și, ca un sportiv ce este, să te și „îmbrățișeze”.

(Nu-i exclus să stai vreo lună cu un braț în ghips, blocat,
Fiindcă ai „bătut” robotul și el te-a felicitat).
Poate-odată, față-n față cu robotul năzdrăvan,
Va susține o partidă, Kasparov sau Vaganian.

Și atunci o să se vadă lămurită și pricina.
Dacă omul e mai tare sau mai tare e mașina…
Când se va crea unealta – Judecătoare ideală
Cu viteză de secunde și gândire genială.

Vom vedea! Dar pân-atuncea este important atât:
Noi cunoaștem de pe-acuma campionul, hotărât!
Chiar de-o câștiga robotul, cel mai tare, bată-l vina,
E tot omul: …tehnicianul, care-a inventat mașina!

Victor HÎLMU
SURSA: Revista ȘAH 1988

Uneori…

cât de bună ar fi!?… o Remiză de salon

V-am dat un șah cu calul, mă iertați,
Dar e un șah lipsit de gravitate.
Puteți fugi cu Regele, sau poate,
Că-i preferabil calul să-l schimbați.

Și pentru ca să nu vă angajați
În operațiuni prea complicate,
Dăunătoare pentru sănătate,
Eu v-aș propune net să remizați.

-Deși cred c-ar mai fi o încercare,
Ea presupune un efort prea mare
Și-o foarte-ndelungată analiză…

Dar cum sunt invitat la un concert
Și-acum e ora șapte fără-un sfert
Accept cu dragă inimă remiză.

Poezie de Mircea Pavelescu din Reista Română de Șah (1948)

Când vin dureri în calea ta

Și de nori negri se umple zarea
Să știi că este Cineva,
Ce-ți șterge toată frământarea.

Când ochii tăi, două izvoare
Întind durerea pe obraz,
Există o mână iubitoare
Ce-alină lacrimi și necaz.

De ce să te afunzi în noapte
Și să te acoperi de durere?
Ascultă ale credinței șoapte:
Există Har și Înviere.

Da! Domnul este lângă tine
Ți-alină inima-ntristată,
În suferință te susține
Și nu ești singur niciodată.

Nu-i vânt să nu se potolească
Nu este noapte fără zori
E-atâta dragoste cerească
Și-n prea învolburații nori…

Deci fii încrezător pe cale
Și-n orice vreme nu uita,
El știe lacrimile tale
Și e mereu la dreapta ta.

Sursa: https://www.facebook.com./permalink.php?

Cenușă din cer

marți, 9 septembrie 2014

Sunt stele ce ard și stele ce mor
sunt zile ce râd și zile ce dor
sunt eu și ești tu în imaginea mea
doresc mereu ce nu pot avea.

Culorile nopții mă prind într-o plasă
și luna-i absentă din cercul polar
exist cu Speranța că disipă ceața deasă
ce mi-a cuprins al iubirii tău dar.

Versuri: Cristina Bădulescu – Foișor

Jertfa

marți, 12 februarie 2013

Idei în ceață de gânduri se succed
fiori de gheață încet se topesc
în speranță și în soare uit să cred
uitarea mă împiedică viitorul să-l iubesc!

Exist într-un vis de ambiții celest
trăiesc o viață efemeră într-un cocon
scriu ca să uit să privesc
ascult de al meu gând cumplit de afon.

Tribut plătesc cu un zâmbet știrb
e mult sau puțin… nu am balanță
pleoapele ascund un imens vid
iar vieții nu am cu ce plăti creanță.

Versuri: Cristina Bădulescu – Foișor

Pierderi

vineri, 18 ianuarie 2013

Fulgi cad… în ceas de noapte
aștept… dar nu aud nici azi a tale șoapte!
un Orizont de fericire și-a lăsat cortina
și trebuie să-ntreb: a cui fu vina?

Din depărtări zăresc o stea
cum lumineaz-o lume
în vreme ce inima mea
strigă-n pustiu al tău dispărut nume!

Nu vreau să plîng nu vreau să spun…
oricum nu întorci privirea
nu pot ca soarelui să impun
să îmi vegheze fericirea…

Versuri: Cristina Bădulescu – Foișor

Imposibilitate

miercuri, 16, ianuarie 2013

Legați prin fire nevăzute
de un destin necruțător
suntem imagini prea tăcute
torturate de al iubirii dor.

Magneți separați de o lume
frunze ce din aceeași salcie cădem
același val ne transformă în spume
și doar în vise un țărm al fericirii noi vedem…

Lacrimi îmi picură pe filă
tu ai plecat și Universul e pustiu
mă simt încarcerată într-o bilă
iar sufletul parcă nu îl mai simt viu.

Ce rost mai e în astă viață?
copii ce pleacă, mame ce tot mor,
nimeni nu ne trimite vreo povață
cum să eliminăm cuvântul dor?

Versuri: Cristina Bădulescu- Foișor