Povestea creionului

05/09/2012

 |  No Comments

E pe atâtea site-uri, de ce ar mai fi şi aici? Poate fiindcă zilele acestea am tot ascultat cum ii “ascute” viata pe unii dintre oamenii întâlniţi de mine, cum pare să îşi fi tocit sau chiar rupt “vârful”. Unii dintre cei tociţi sau ciuntiţi ştiu că încă se află în ei  mină bună, alţii … Pentru aceşti alţii e povestea creionului scrisă de Paulo Coelho. Nu un îndemn la “armonie cu întreaga lume”, ci la preţuirea a ceea ce e în noi resursă nefolosită încă, “miezul” adică:

Băieţelul îşi privea bunicul scriind o poveste. La un moment dat îl întreabă:

–  Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Şi, cumva, ar putea fi despre mine?

Bunicul s-a oprit din scris, a zâmbit şi i-a răspuns nepoţelului său:

 Într-adevăr scriu despre tine. Dar creionul pe care îl folosesc este mult mai important decât cuvintele pe care le scriu. Sper să ajungi să-i semeni atunci când vei creşte.

Băiatul a luat creionul şi l-a întors curios pe toate părţile dar nu a observat nimic special. Intrigat, i-a răspuns bunicului:

– Dar e ca toate celelalte creioane pe care le-am mai văzut până acum!

– Totul depinde de modul în care priveşti lucrurile. Creionul acesta are cinci calităţi pe care, dacă vei reuşi să le dobândeşti şi tu, vei deveni o persoană mereu în armonie cu întreaga lume. 

Prima calitate: poţi realiza lucruri măreţe dar nu trebuie să uiţi niciodată că există o mână care îţi călăuzeşte paşii. Mâna aceasta o numim Dumnezeu, iar El te va călăuzi mereu după Voia Sa.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris ca să folosesc o ascuţitoare. Ceea ce pe creion îl răneşte puţin, dar la final va fi mai ascuţit. Aşa că învaţă cum să înduri unele suferinţe pentru că ele te vor transforma într-o persoană mai bună.

A treia calitate: creionul îţi permite să foloseşti radiera ca să ştergi ceea ce ai greşit. Nu este neapărat de condamnat să încerci să schimbi ceva ce ai făcut în trecut ci este mai degrabă important pentru că ne ajută să nu ne abatem de la calea cea dreaptă.

A patra calitate: ceea ce contează cu adevărat la un creion nu este lemnul din care este alcătuit, nici vârful său ascuţit ci miezul din interior. Aşa că ai mereu grijă de ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău.

În fine, a cincea calitate a creionului: întotdeauna lasă o urmă. În mod similar, să ştii că tot ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, aşa că încearcă să fii conştient de fiecare dintre acţiunile tale.

Please follow and like us:

Salvează

Consiliere, Poveşti/parabole, Psihologie pentru părinți

 

N O S T A L G I E

 De un an de zile bunicul Florin locuiește în oraș și totuși nu se poate obișnui cu viața de aici. Uneori îl cuprinde o nostalgie atât de puternică, încât, dacă ar putea, s-ar întoarce pe jos în satul său natal pierdut printre păduri, la casa lui veche pe pământ, la vecini, la tot ce i-a fost apropiat și drag.

Dar nu mai are unde să se întoarcă. După moartea soției, casa și tot avutul au fost vândute, iar el la bătrânețe, a fost nevoit să învețe să trăiască într-un bloc de beton, printre oameni străini.

Acum locuiește cu familia fiului său. Oferindu-i o cămăruță, nora i-a spus că după atâția ani de muncă grea are și el dreptul la îngrijire și odihnă. Sigur că merită, numai că nu este în stare să se odinească stând degeaba. Ar fi vrut să ajute la făcut curățenie, la cumpărături, la gătit, dar nora nu are nevoie de ajutorul lui, fiindcă nu crede că el ar putea face ceva cum trebuie.

El trebuie să stea în camera lui și să nu deranjeze. Uneori bunicul Florin ar vrea să vorbească cu cei ai casei, însă fiul său, om de știință, îngropat în cărți și hârtii, nu are nici timp nici chef de discuții.Și nici nora, pentru că dacă nu gătește, atunci face curat sau corectează caietele elevilor săi, iar nepotul, student, mai tot timpul lipsește de acasă, și dacă este, atunci stă închis în camera lui. Fiul, nora și nepotul nu discută nici între ei, da-ră-mi-te cu bunicul.

La început, îi era greu bunicului Florin să se obișnuiască cu obiceiurile din casa fiului său. Speriat, stătea zile întregi în cămăruța destinată lui, își depăna amintirile legate de atmosfera propriei case țărănești, se gândea la oamenii lângă care i-a fost dat să-și petreacă restul vieții. Ar trebui să-i fie apropiați și totuși sunt atât de străini.

Cel mai greu i-a fost în ajun de Crăciun, primul după mutarea în oraș. Nu i s-a permis să participe la pregătirile de sărbători, la împodobirea bradului. Stătea deci în cămăruța lui și aștepta să fie invitat la cină.

După lungi așteptări a fost invitat în sufragerie. Recunoaște că masa era splendid aranjată. Bunătățile așezate misterios pe platouri înveseleau ochiul, stimulau pofta de mâncare. Cei ai casei, flămânziți după o zi de post, și-au făcut în grabă urările de Crăciun, după care au început să mănânce. Mâncau mai încet decât de obicei, dar și așa mâncărurile dispăreau repede de pe masă.

Bunicului Florin îi plăcea totul foarte mult și chiar ar fi vrut să-și mai pună în farfurie, dar nu voia să-și supere nora care i-ar fi putut aduce aminte cât de nesănătoasă e supraalimentarea la vârsta lui.

După masă, fiecare s-a apropiat de bradul sintetic sub care se aflau cadourile. Era un pachet și pentru bunic, iar în el o pereche de ciorapi, o apă de colonie și un volum de versuri. A mulțumit pentru cadou, cu toate că în sufletul lui considera cartea de poezii și apa de colonie mai potrivite pentru o domnișoară decât pentru un om vârstă care până acum citise numai articole de specialitate din presa agrară, iar ca apă nu folosise decât apa de fântână.

S-au așezat în fața televizorului (despre cântarea în comun a colindelor niciunul nu a pomenit, iar de discuții nici nu putea fi vorba), bunicul florin s-a retras pe vârful picioarelor în camera sa.

Noaptea aceea multă vreme nu a putut să adoarmă, așa că a luat în mână volumul de versuri ce se afla pe măsuță. Întorcea filele cărții fără convingere, când, deodată, privirea i s-a oprit asupra strofei ”...Și aproape nimeni nu știe că adeseori e mult mai bine să discuți cu Liniștea decât cu un om”.

I-au căzut la inimă aceste cuvinte, a mai citit o strofă și apoi altele. În cele din urmă, lectura l-a absorbit într-atât, încât a uitat nu numai de ora târzie, dar și de lumea care îl înconjoară.

Din noaptea aceea, poetul cu versurile lui i-a devenit apropiat. Revine adeseori la el, citește însă și alte cărți, care nu lipsesc din casa fiului său. L-au fascinat, în special, romanele istorice și cele de aventuri.

Datorită lor, a descoperit un alt univers, necunoscut până acum. Cărțile au devenit noua lui pasiune. Datorită lor a îndrăgit discuțiile cu LINIȘTEA, suportă mai bine singurătatea și tot mai rar îi revine acea istovitoare. nostalgie

SURSA:  Revista Familia mea 1996 anul IV

In ceasul când ispita-i grea

In ceasul când ispita-i grea, iar eu nu pot vedea pe cale,
Fă-mi limpede-naintea mea, Isuse calea voii Tale.
Iisus, Iisus, să nu mă lași! să nu mă lași! să nu mă lași!
Ci-ndreaptă-mi slabii vieții pași, pe calea voii Tale.

In ceasul când vrășmași-s tari, iar eu sunt slab și stau cu frică,
Puternic Doamne să-mi apari, și să-i învingi ca pe-o nimică.
Iisus, Iisus, să nu mă lași! să nu mă lași! să nu mă lași!
Ci-nvinge-mi Doamne orice vrășmaș și fă-i ca pe-o nimică.

In ceasul când eu nu-nțeleg, ce vrei și ce-aștepți de la mine,
Arată-mi planul Tău întreg și limpezește-mi-l mai bine.
Iisus, Iisus, să nu mă lași! să nu mă lași! să nu mă lași!
Ci fă-mi Isuse sfânt părtaș, să știu că fac ce-i bine! 

Autor: Traian Dorz  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de RubenLazar in 26/12/2017