de Vasile Militaru
Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,
Se treziseră vecine două spice de secară:
Unul, cu grăunțe grele, aplecându-şi a lui frunte,
Celălalt, cu fruntea-n slavă, ne având nici un grăunte…
– Vai de tine, măi vecine, zise, mândru, spicul sec,
Eu, pământului, ca tine, nu pot fruntea să mi-o plec,
Când ştiu bine cine sunt între cer şi-ntre pământ!…
Spicul plin, la toate-acestea, n-a răspuns nici un cuvânt…
Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod
Îngâmfat peste măsură, deşi n-avea pic de rod,
Zise puiului ei mic, arătându-i secul spic:
– Puiul mamii, ține minte, să nu zici că nu ți-am spus:
Nici un spic cu rod nu ține îngâmfată fruntea-i sus,
Decât spicul ce pe lume n-a adus cu el nimic.
SURSA: Vatră nouă, Nr.202, revistă a comunității locale din Giarmata Vii – septembrie 2017