POATE NU ȘTIAȚI…
Continuăm încă incursiunea în lumea necuvântătoarelor, cu cele știute și neștiute despre ele.
Omul și câinele formează o comunitate multimilenară bazată pe servicii și contraservicii reciproce și pe o legătură afectivă întreținută prin candoarea și fidelitatea unui patruped ce demonstrează surprinzătoare însușiri filantropice. El este, de altfel, primul animal domesticit la o dată greu de aproximat dar care se situează, oricum, înaintea momentelor ce marchează îmblânzirea pisicii, ovinelor, calului, taurinelor și galinaceelor.
Nici o altă necuvântătoare n-a fost mai dependentă de acțiunile omului ”Câinele – nota celebrul naturalist Georges Cuvier – este cea mai remarcabilă și completă cucerire a omului, cea mai utilă pe care a făcut-o vreodată. Este singurul animal ce l-a urmat pe toată suprafața pământului”. Nu lipsesc nici exagerările. Într-un text persan de acum 4000 de ani se consideră pur și simplu că: ”Lumea nu subzistă decât prin inteligența câinelui”.
Într-adevăr, nici o altă vietate nu a fost investită cu atribute și o funcționalitate atât de variate. Câinele poate fi deopotrivă: paznic, vânător, polițist, actor și cosmonaut, însoțitor de orbi și invalizi, salvator al victimelor mării și zăpezilor, senzor în depistarea narcoticelor, animal de tracțiune, divinizat și sacralizat în vechile religii, ostaș în armatele neolitice precolumbiene și canadiene, martir al experiențelor medicale, materie plină pentru blănuri.
Care este originea acestui etern însoțitor și prieten credicios al omului?
Cei mai mulți cercetători înclină să considere câinele un descendent al șacalului, argumentele vizând asemănări de ordin morfologic, dar și trăsături de caracter: sociabilitate, docilitate, ușurință de a se lăsa îmblânzit.
În același timp, lupul indian, evocând prin talie și culoare șacalul, permite o altă ipoteză, deoarece caracteristicile sale morfologice pot fi întâlnite la numeroase rase de câini, exemplarele din zonele polare, de pildă, fiind, prin conformație și dentiție, mult mai apropiate de lup decât de șacal. În competiție mai concurează câinele sălbatec, australianul Dingo și indianul pariah, ancestori biologici posibili, date fiind din nou asemănările morfologice. În sfârșit, toți aceștia (lupul, șacalul, câinele domestic și sălbatic) ar putea avea un strămoș comun, specie dispărută și neidentificată cu certitudine până în prezent. Cert este că, aproximativ acum 50.000 de ani, câinele se afla deja pe lângă casa omului.
Tăblițele din Babilon prezintă, de pildă, un exemplar puternic (probabil pentru război sau vânătoare de lei), comparabil prin masivitate și aspect cu dog-ul englez.
Se cunoaște apoi prea bine locul pe care acest animal îl ocupă în religia și ritualurile sacre ale egiptenilor. Zeul Set, protectorul Egiptului de sus, este reprezentat ca o ființă antropoidă dar cu cap de ogar, iar Anubis, zeul morții, cu o înfățișare de câine-șacal.
Lumea romană ne-a lăsat chiar câteva exemplare ”autentice”. Este vorba de animalele reconstituite din lava Vezuviului, prin metoda mulajelor, la Pompei și Herculanum.
În vechea Eladă, câinele apare în literatura lui Homer (Argos, câinele lui Ulisse, moare după ce și-a recunoscut stăpânul), în mitologia prin tricefalul Cerber sau în legenda indiscretului Acteon. În general, se pare că la acea vreme docilul nostru prieten mai păstra încă cruzimea și ferocitatea strămoșului său sălbatic, că nu se va da în lături să atace sau să sfâșie pentru a ucide. Nu întâmplător el este uneori descris cu dușmănie, teamă și dispreț.
Nu încape nici o îndoială că în antichitate câinele a fost prețuit în primul rând pentru curajul și forța sa. Alexandru cel Mare, zice-se, ar fi avut un exemplar capabil de a răpune un leu. Încrucișarea lui cu lupul (conform relatărilor lui Aristotel și Plinius) avea drept scop obținerea unor hibrizi viguroși și agresivi.
Cruzimea câinelui a fost utilizată, de altfel, și mai târziu de către englezi și spanioli, de către francezi în vânarea negrilor din Haiti, de către britanici la anihilarea aborigenilor australieni, și chiar de către armatele sudiste în razboiul de secesiune.
În perioada evului mediu, câinele este utilizat în continuare ca paznic și însoțitor al turmelor de oi, dar de-a lungul unor secole bântuite de obscurantism, bietul animal devine nu o dată victima unor prejudecăți de ordin mistic. Lătratul la lună este interpretat ca un semn al legăturii animalului cu forțe ale răului, el apare ca un emisar al morții și tenebrelor iadului.
În același timp, boala turbării, ce provoacă veritabile epidemii periodice (cum au fost cele din Franța, în 1271, și din Germania la 1427), fac din câine un animal detestat, de unde și uciderea lui în masă. Dar la fel ca în antichitate, el se bucură de mare cinste în lumea celor bogați, în mod deosebit pentru calitățile sale de vânător. Sunt prezente de asemenea rasele de apartament. O dată cu Madame de Pompadour a intrat în istorie și bichonul Fidelite, iar cu Josephina, nu mai puțin celebrul mops Fortune.
Dar bunul nostru prieten a devenit ceea ce este el azi abia după a doua jumătate a secolului trecut când au avut loc și primele expoziții chinologice. Mărimea, culoarea, blana, atributele caracteriologice, au făcut din el specia cea mai diversificată. Jocul geneticii și imaginația crescătorilor au condus la obținerea unor ”sortimente” greu de imaginat altădată.
Vom aminti câteva din cele mai cunoscute: caniche, cocker spaniol, saint-bernard, ciobănesc german, ogar englez, chou-chou, setter, pointer, baset-teckel, danez, dalmațian, baset griffon, boxer, dog de Bordeaux, buldog pechinez, fox-terrier, loulou de Pomerania, fox-terrier cu păr sârmos, ciobănesc de Flandra. Se poate observa chiar și din această simplă înșiruire că aspectul estetic tinde să devină precumpănitor, câinele de lux, de apartament, de decor, începe să intre în competiție cu fratele său crescut pentru pază și vânătoare.
Sociopsihologii văd în acest fenomen un rezultat al urbanizării excesive (privarea omului de o viață în mijlocul naturii), al înstrăinării și anxiozității, dar și a altor cauze. Toate acestea nu fac însă decât să sporească importanța și utilitatea câinelui, surclasân-
du-l pe scara nesfârșită a speciilor animale.
El rămâne oricum, în continuare, prin tandrețea, inteligența și devoțiunea lui proverbială, cel mai prețuit și nedespărțit prieten al omului, fie că o face prin simpla lui prezență, sau ca martir senin și inconștient în laboratoarele de biologie și medicină.
Sursa: Almanah Flacăra Pagină realizată de asistent medical Lăcrimioara Tomiuc
Articol preluat din periodicul Vatră nouă al comunității din Giarmata Vii, luna noiembrie 2019