Din viața animalelor

POATE NU ȘTIAȚI…
Mistrețul, strămoșul porcului domestic

          Cândva existau foarte multe exemplare în pădurile din întreaga Europă. Astăzi mai trăiește doar în țările din Europa de Est și, în plus, în Africa de Nord, respectiv în unele zone din Asia Centrală și Asia de Nord.

            Scroafele și puii lor, mai mici și mai mari, umblă grupați în turme conduse de una dintre mame. Vierii trăiesc izolați și caută turma doar în perioadele de împerechere. Atunci se dau lupte crunte între masculi pentru obținerea perechii dorite.

            Se ghidează după un orar fix ce se repetă zilnic, ca un ritual. La căderea întunericului, fac o baie în nămol și abia după aceea pornesc în căutarea hranei. Baia este atât de importantă în viața lor, încât nici nu se mută într-un loc în care această condiție nu este asigurată.

            Puii văd lumina zilei după 16-20 de săptămâni de la împerechere. Atunci când mama simte că a sosit momentul nașterii, își sapă un lăcaș pe care îl căptușește cu frunze și mușchi. La naștere puii au blana dungată. Ei se dezvoltă rapid și după numai 2 săptămâni sunt în stare să-și caute singuri hrana.

            Hrana preferată a mistrețului este ghinda, însă mănâncă și ciuperci, rădăcini de copaci și, în unele situații, păsări, iepuri și șerpi.

            Atacă omul doar din instinct de apărare, atunci când este încolțit sau când scroafele au pui mici. În asemenea situații, însă, nimic nu le poate stăpâni pofta de luptă. Mistrețul are auzul și mirosul deosebit de dezvoltate, iar colții lui pot fi deseori arme mortale atât pentru om, cât și pentru animalele care-l atacă.

Pinguinul imperial clocește la minus 50 grade C

Dintre toate speciile, pinguinul imperial este cel mai mare, cu aspectul cel mai impunător, el seamănă cu un bărbat îmbrăcat în frac. Este una din vietățile ce trăiește în cel mai sudic punct de pe glob, acolo unde zăpezile și gheața sunt veșnice. În luna martie, când în Antarctica sosește toamna, când totul se întunecă, pinguinii se îndreaptă spre locurile de clocit.

            Aici, în aceste zone de clocit, pinguinii masculi încep să facă curte femelelor. Ca și aspect, cele două sexe nu se deosebesc prin nimic, doar vocea lor diferă. Se adună la un loc, formând colonii de mii de exemplare și zile întregi umblă de parcă ar discuta unul cu altul. Dacă o pereche se îmbrățișează, înseamnă că cei doi s-au plăcut și vor trece la împerechere.

            În lunile mai-iunie, atunci când în această iarnă polară domină întunericul, femela depune un singur ou, care este imediat preluat de mascul. Acesta îl ascunde într-un ”buzunărel” ce se află în partea inferioară a abdomenului. Când s-a terminat această operațiune, femela pornește spre mare pentru a căuta hrană.

            Oul se află în siguranță, la căldură, și nu poate cădea nicicum din buzunărelul masculului. Viitorul tată rămâne aproape nemișcat, la o temperatură de -50, -60 de grade C, aproximativ 2 luni fără să mănânce nimic.

            În plină iarnă, după ce au trecut cele 2 luni, apare pe lume puiul de pinguin. În perioada de clocire, masculul își pierde circa o treime din greutate, stratul specific de grăsime fiind redus simțitor.

            După ce și-a terminat ”sacrificiul” patern, masculul pornește în căutarea hranei, rămânând departe de familie cam 25-30 de zile. Între timp, micuțul pui este hrănit de mamă, cu bucăți de raci, pești, pe care aceasta i-a înghițit de mult, dar pe care, printr-un mecanism biologic special, îi poate revărsa din stomac.

            Atunci când masculul se întoarce acasă, ambii părinți contribuie la hrănirea puiului. Odată cu sosirea primăverii, puii de pinguin sunt deja destul de mari și puternici pentru a porni împreună cu părinții lor spre mare, unde îi așteaptă un ospăț de zile mari.

Vulturul pleșuv, un simbol al S.U.A.

           Vulturul pleșuv este simbolul Statelor Unite ale Americii. Din păcate, pasărea a cărei imagine se regăsește în stema S.U.A. nu se bucură cu adevărat de onorul și protecția ce i s-ar cuveni. Deoarece hrana sa de bază o constituie peștii, a fost mult timp considerat un dăunător al apelor din această țară. La ora actuală, numărul lor este foarte scăzut și această tendință se accentuează an de an.

            La începutul secolului, acest vultur era foarte răspândit în S.U.A. Calvarul său a început în momentul în care s-au oferit premii vânătorilor pentru fiecare exemplar împușcat. Numai în anul 1949, 7455 de vânători au încasat bani pentru 86894 de exemplare împușcate. În prezent, pasărea este ocrotită prin lege, dar se pare că șansele de salvare sunt minime.

            În momentul de față nu vânătorii reprezintă adevăratul pericol. Vulturii pierd din cauza supercivilizației. În primul rând, an de an moare un număr important de exemplare de pleșuv din cauza îngrășămintelor chimice aruncate din avion, care, ajungând în apă, infectează peștii, alimentul de bază al acestei specii.

            Vulturul pleșuv se hrănește în primul rând cu pești, dar și cu păsări de apă sau mamifere mici. Își construiește cuibul din crengi, în vârful unui copac solid. În fiecare an îl repară și îl îmbunătățește, astfel încât, după câțiva ani, aceste cuiburi pot atinge o greutate de 1000 kg. Ei nu se tem de oameni, și ca dovadă, deseori își înalță cuibul în apropierea școlilor sau instituțiilor.

            În general, vulturul pleșuv depune 2 ouă, din care, după 35 de zile de clocit, ies puii. Părinții clocesc cu schimbul, iar după venirea pe lume a puilor, amândoi se ocupă de hrănirea lor. Pata de culoare albă, specifică acestei specii, le apare pe cap abia după 4 ani.

Sursa Almanah Agenda

Pagina realizată de asist. medical Lăcrimioara Tomiuc