Categorie: Articole
Beautiful Relaxing Music
12.540.205 vizionări 3.516 comentarii
Șah-Mat la TVR 1, ep.2:: Tiberiu Georgescu
Șah-Mat la TVR 1, episodul 16: Vlad Jianu
Jocul de șah – exercițiu pentru viață
“Șahul – arta care apare
sub forma unui joc.”
Zilele trecute m-am bucurat de câteva partide de șah alături de studenții Facultății de Teologie din Iași care au organizat un campionat. Se întâmplă destul de rar să am această ocazie. Am învățat să joc pe la 6-7 ani și am jucat în școala generală și în liceu. Șahul era introdus în programa școlară la disciplina „sport”. Am jucat apoi în armată, dar nu foarte mult deoarece „chestiunea în cauză” nu era încurajată căci risca să ducă la neglijarea îndatoririlor ostășești.
Despre frumusețea și folosul jocului de șah s-a vorbit mult și se va mai vorbi. Privind acum tabla de șah, am realizat încă o dată câte similitudini există între acest joc și viața omului. N-am putut să nu comentez cu adversarul de masă despre importanța mutărilor făcute în deschiderea jocului și să nu fac analogii cu vremea tinereții. Mutările pe care le face jucătorul/tânărul în primii ani de școală, în liceu și chiar în anii studenției, marchează întregul joc și întreaga viață. O deschidere reușită determină în majoritatea cazurilor reușita unei partide de șah, iar în cazul vieții unui om, reușita acesteia.
În deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese și plasarea lor pe câmpuri bune care să favorizeze o desfășurare sigură și avantajoasă. La vârsta tinereții avem visuri și așteptări mari. Dar unii tineri sunt schimbători și imprevizibili. Uneori iau decizii ce contrariază întreaga familie și pe prietenii cei mai apropiați. O mutare greșită sau prostească la început de partidă/viață are ca urmare pierderi mari sau dificultăți greu de rezolvat în timpul „jocului”. O greșeală poate schimba pentru totdeauna viața și viitorul unui om.
Avem nevoie de înțelepciunea unui început bun pentru a nu ajunge în final la o partidă nedecisă sau eșuată, la concluzia unei vieți neîmplinite al cărei rezultat sunt o sumă de regrete, părerea de rău că am fi putut face mai mult și am fi putut trăi mai frumos.
Strategia de viață este bine să fie pregătită din timp, mutările, apărarea, atacul… neuitând niciodată însă faptul că victoria este o parte importantă a oricărui joc, dar și că durează foarte puțin. Victoriile din viața aceasta încă nu sunt totul.
Dacă introducem în gândirea noastră, câștigarea vieții celei fără de moarte alături de Hristos, Cel ce este Izvorul vieții, lucrurile se clarifică mult și totul capătă sens. Este nevoie de reușite și de împlinirea unor proiecte frumoase și necesare și în viața noastră de pământeni. Dacă însă realizările și victoriile din viața aceasta prejudiciază câștigarea Împărăției lui Dumnezeu, avem nevoie de reevaluări, de o ,,reconfigurare”, așa cum auzim că ne spune GPS-ul de la mașină atunci când ne-am rătăcit, când „am luat-o pe căi greșite” care ne îndepărtează de destinația noastră.
Revenind la jocul de șah, da, avem multe lucruri frumoase de învățat. Învățăm că în viață nu câștigăm întotdeauna, dar oricând putem începe un nou joc pe care îl putem câștiga datorită lecției învățate anterior. Șahul cere înțelegerea unei strategii logice. Înveți că este important să-ți scoți piesele în joc la început, să-ți ții regele/sufletul în siguranță tot timpul, să nu-ți risipești piesele pe gratis. Înveți și ce poți pierde (la ce poți renunța), pentru a câștiga.
Greșelile sunt inevitabile mai ales pentru începători. Șahul, ca și viața, presupune și greșeli, dar și un proces continuu de învățare. Bine este ca de-a lungul vieții să avem aproape de noi un povățuitor, un maestru de joc. Experiența lui ne va ajuta să limităm riscurile, să evităm înfrângerile și descurajarea.
Pentru a putea câștiga este necesar să cunoaștem bine puterea pieselor, să știm ce poate să facă fiecare. Este recomandat să nu blocăm piesele cu alte piese. Un pion prost plasat poate bloca câmpul de atac al turei sau al reginei, spre exemplu. Le face inutile, nelăsându-le să-și manifeste potențialul. În viață, preocupările mărunte și fără importanță ne împiedică să realizăm proiecte mari și cu impact asupra comunității în care trăim. Ne risipim darurile, timpul și inteligența în activități banale.
Este bine să învățăm din șah și nu din viață că, cu cât valoarea unei piese este mai mare, cu atât mai mult va fi ținta atacurilor pieselor inferioare care vor dori să-i ia locul.
Șahul necesită și creativitate. Ca și în viață, creativitatea te scoate din banal, din previzibil și mai mult decât atât, deschide noi oportunități. Sunt momente când ești obligat să fii inventiv, și mă gândesc la momentele când ești „încolțit” și ești nevoit să găsești o ieșire.
Pe tablă există posibilitatea unui număr inimaginabil de mare de combinații frumoase ce așteaptă să fie construite. Situațiile dificile provoacă la construirea celui mai bun plan și la găsirea celei mai bune mutări. Șahul te învață să te descurci singur, să iei decizii importante pentru partidă doar cu propria ta judecată. Lucrul acesta implică mult calcul, iar pentru asta, ce fericire, ești nevoit să-ți folosești capul și nu calculatorul. Jocul dezvoltă capacitatea de a prevedea consecințele acțiunilor.
Înveți să te pui în pielea celuilalt, încerci să intuiești ce va muta adversarul, căci te întrebi ce-ai muta tu dacă ai fi în locul lui? Dar…, nu putem să le prevedem pe toate și astfel, ajungem inevitabil să învățăm din greșeli. „Este nevoie să pierzi sute de meciuri înainte să devii un jucător bun”. Înveți deci și faptul că pentru a ajunge foarte bun, se cere timp și răbdare. Lucrurile mari nu se obțin ușor și nici repede. Să luăm aminte!
Șahul este și un mijloc bun de cunoaștere și .autocunoaștere Ne descoperim pe noi înșine și-l descoperim și pe partenerul nostru din modul cum joacă: agresiv, prudent, panicos, curajos și inventiv, dispus la sacrificiu sau foarte atent și scrupulos în a respecta regulile.
Ultima etapă a partidei, finalul, presupune complexitate, calcul adânc, multă atenție și concentrare. Acum valorificăm și cel mai mic avantaj material sau pozițional. Puținele piese ce au mai rămas pe tablă sunt folosite la maxim.
Pierderile și necumpătarea în această etapă sunt fatale. Dacă la tinerețe se risipesc cu ușurință piese importante acum partida poate fi decisă de un singur pion. La finalul jocului regele/sufletul este folosit activ. Finalul vieții scade în dinamism dar crește în profunzimea reflecțiilor și în seriozitate. Acum înțelegem bine greșelile din tinerețe și le regretăm. Reevaluând situația, descoperim oportunități pe care le-am ratat.
Întotdeauna trebuie să îi mulțumim oponentului pentru jocul impecabil și pentru pașii deștepți pe care i-a făcut. Este semn de noblețe să îți respecți adversarul și semn de înțelepciune să nu-l subestimezi. Să nu uităm niciodată că este de preferat un inamic puternic unui prieten slab. Să avem curajul de a juca cu cei mai buni!
Cam atât deocamdată. Jocul continuă!
P. Nicodim P
SURSA:http://ascoriasi.ro/jocul-de-sah-exercitiu-pentru-viata
Totul despre șah cu Mircea Pârligas
Totul despre șah cu Vlad Jianu
Totul despre șah cu Constantin Lupulescu
Bancul zilei, 02.02.2019
Profesorul de geografie:
– Bulă, te-ai pregătit pentru azi?
– Da, domn profesor.
– Atunci spune-mi unde sunt Munţii Apuseni?
– La pagina 98, domn profesor.
Sursa: https://bancuri365.ro/bancuri-cu-bula/pagina-6
ÎNVAȚĂ SĂ STĂPÂNEȘTI TIMPUL
si vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasa, fie ca este vorba de o furtuna, fie de o tragedie sau doar de confuzia in care traim neincetat – sa stai linistit, nemiscat in prezent, fata catre fata cu Dumnezeu, tacand sau vorbindu-I.
Daca folosesti cuvinte, atunci ii poti aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este in jurul tau, toata furtuna. Daca taci, te poti odihni in „ochiul” tornadei, in calmul de-acolo, insa lasand furtuna din jur sa urle, in timp ce tu te afli acolo unde se afla si Dumnezeu, in singurul punct de statornicie deplina. Insa acest punct nu este unul in care nu se intampla nimic. Este punctul in care toate tensiunile opuse se intalnesc si sunt echilibrate una de cealalta si sunt tinute de mana puternica a lui Dumnezeu.
Adevarata liniste este ceva extrem de intens, are densitate si este cu adevarat vie. Imi amintesc un pasaj din Vietile Sfintilor din pustie, in care unul din ei a fost rugat de fratii lui sa spuna niste cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a raspuns: „Nu voi vorbi, caci daca tacerea mea nu-i foloseste, cuvintele nu-i vor folosi nici atat”. Acesta este genul de liniste despre care ar fi bine sa incercam sa invatam sau sa invatam sa o dobandim. Cum sa procedam? Ceea ce pot face este sa va trimit la o parabola sau la o imagine, cea a practicii observarii pasarilor in mediul lor de viata.
Daca vrem sa surprindem pasarile tasnind prin paduri sau campii, trebuie sa ne trezim inaintea lor. Trebuie sa ne pregatim sa fim vigilenti, vii, perfect treji inainte ca prima pasare sa se trezeasca. Inainte deci ca pasarile sa simta ca s-a facut dimineata. Trebuie sa ne ducem in campie sau in padure si sa stam acolo absolut nemiscati, cu totul tacuti, pe deplin relaxati, astfel incat sa nu le deranjam si sa nu le speriem pe aceste fiinte din jurul nostru care au un somn atat de usor, fiindca altfel vor zbura cand noi nu vom putea inca sa le auzim ori sa le vedem.
Observarea pasarilor presupune, pe de o parte, aceasta nemiscare, liniste si calm si in acelasi timp o vigilenta extrema, caci daca stai in camp cu gandul la visele pierdute ale scurtei tale nopti, toate pasarile vor fi zburat inainte ca tu sa remarci ca soarele iti incalzeste spatele. Este fundamental sa fii atent si viu si in acelasi timp linistit si relaxat, iar aceasta este pregatirea contemplativa pentru linistea contemplativa, acest echilibru foarte delicat intre tipul de vigilenta care-ti va permite ca, avand o minte complet deschisa, complet libera de prejudecati si de false asteptari, sa primesti impactul oricarui lucru care-ti va iesi in cale si, in acelasi timp, lipsa de agitatie care-ti va permite sa primesti impactul acesta fara a-ti inchipui imaginea propriei tale prezente, lucru care-ti va risipi starea de liniste.
Cu aproximativ douazeci de ani in urma, la scurt timp dupa hirotonirea mea, am fost trimis inainte de Craciun la casa unei batrane doamne. Aceasta femeie a venit sa ma vada dupa prima mea slujba ca preot si mi-a zis: „Parinte, as dori sa ma sfatuiti in legatura cu rugaciunea”. Iar eu i-am spus: „Desigur, intreaba pe cutare si pe cutare”. Ea mi-a zis: „In toti acesti ani i-am tot intrebat pe oameni care sunt faimosi pentru priceperea pe care o au despre rugaciune, iar ei nu mi-au dat nici un raspuns concret, asa ca m-am gandit ca, de vreme ce probabil ca nu stiti mare lucru despre asta, s-ar putea sa dati intamplator peste raspunsul corect”.
Iata o situatie foarte incurajatoare. Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastra?” Batrana mi-a zis: „In ultimii paisprezece ani am spus rugaciunea lui Iisus aproape in permanenta, si niciodata nu am simtit prezenta lui Dumnezeu in vreun fel”. Arunci mi-a scapat exactJ ceea ce gandeam: „Daca vorbiti intruna, il lipsiti pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune si El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce sa fac atunci?”
Iar eu i-am răspuns „Duceti-va in camera dumneavoastra dupa micul dejun, aranjati-o adecvat, plasati-va fotoliul intr-o pozitie strategica care va lasa in spatele dumneavoastra toate colturile intunecate ce exista intotdeauna in camera unei batrane, in care lucrurile sunt impinse astfel incat sa nu fie vazute. Aprindeti-va candela inaintea icoanei pe care o aveti, si mai intai de toate cercetati cu atentie camera in care va aflati. Apoi luati-va andrelele si pentru cincisprezece minute impletiti inaintea fetei lui Dumnezeu, dar va interzic sa rostiti vreun cuvant de rugaciune. Vedeti-va de impletit si incercati sa va bucurati de pacea din camera dumneavoastra”.
Nu era sigura ca i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totusi. Dupa un timp a venit sa ma vada si mi-a spus: „Stiti, are efect”. Am intrebat-o: „Ce anume are efect, ce s-a intamplat?”, pentru ca eram foarte curios sa stiu cat de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact asa cum m-ati sfatuit. M-am trezit, m-am spalat, mi-am pus camera in ordine, mi-am luat micul dejun, m-am intors, m-am asigurat ca in camera nu era nici o neoranduiala care m-ar putea deranja, dupa care m-am asezat in fotoliu si m-am gandit: „Oh, ce bine, am la dispozitie cincisprezece minute in care pot sa nu fac nimic fara sa ma simt vinovata din cauza asta!” si am privit injur si pentru prima data in ani de zile m-am gandit: „Dumnezeule, in ce camera frumoasa traiesc eu – o fereastra care da spre o gradina, o camera intr-o forma frumoasa, cu destul spatiu la dispozitie, si cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile”.”
Apoi adauga: „M-am simtit atat de tacuta, intrucat camera era atat de linistitoare. Era acolo un ceas care ticaia, dar nu strica linistea, ticaitul lui doar sublinia faptul ca totul era nemiscat, iar dupa un timp mi-am amintit ca trebuia sa impletesc inaintea fetei lui Dumnezeu, asa ca m-am apucat de impletit. Si am devenit tot mai constienta de liniste. Andrelele atingeau bratele fotoliului, ceasul ticaia linistitor, nu era nimic pentru care sa fii preocupat, nu aveam nici o nevoie sa-mi incordez atentia, iar apoi am simtit ca aceasta liniste nu era doar in mod simplu o absenta a zgomotului, ci una care avea un continut. Nu era absenta a ceva, ci prezenta a ceva. Linistea avea o densitate, o bogatie, si incepu sa ma cuprinda. Linistea din jur incepea sa vina si sa intalneasca linistea din mine”.
Iar la urma spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am intalnit mai tarziu la scriitorul francez Georges Bernanos: „Dintr-o data am simtit ca aceasta liniste era o prezenta. In strafundul acestei linisti era Cel care este intreaga netulburare, toata pacea si toata seninatatea”.
Dupa aceasta a mai trait vreo zece ani (a murit la 102 ani)zicand ca oricand putea afla linistea daca tacea si se linistea ea insasi. Aceasta nu inseamna ca a incetat sa se mai roage, ci ca isi putea sustine aceasta liniste contemplativa pentru un timp, apoi mintea incepea sa-i tremure; atunci se intorcea la rugaciunea rostita, pana cand mintea ii devenea iarasi linistita si statornica, apoi abandona iarasi cuvintele, alunecand in liniste, ca mai inainte. Asta este ceea ce ni se poate intampla adesea – daca, in loc sa fim atat de incrancenati in a face tot timpul cate ceva, am putea spune simplu: „Ma aflu in prezenta lui Dumnezeu, ce bucurie, hai sa stam linistiti!”
In viata unui preot catolic din Franta, abatele d’Ars, Jean Marie Vianney, exista o patanie cu un taran batran, care petrecea ceasuri in sir stand nemiscat in capela, fara sa faca ceva. Preotul i-a zis: „Ce faci in tot timpul acesta?” Batranul i-a raspuns: „Eu ma uit la El, El se uita la mine si amandoi suntem fericiti”.