ÎNVAȚĂ SĂ STĂPÂNEȘTI TIMPUL

si vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasa, fie ca este vorba de o furtuna, fie de o tragedie sau doar de confuzia in care traim neincetat – sa stai linistit, nemiscat in prezent, fata catre fata cu Dumnezeu, tacand sau vorbindu-I.

Daca folosesti cuvinte, atunci ii poti aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este in jurul tau, toata furtuna. Daca taci, te poti odihni in „ochiul” tornadei, in calmul de-acolo, insa lasand furtuna din jur sa urle, in timp ce tu te afli acolo unde se afla si Dumnezeu, in singurul punct de statornicie deplina. Insa acest punct nu este unul in care nu se intampla nimic. Este punctul in care toate tensiunile opuse se intalnesc si sunt echilibrate una de cealalta si sunt tinute de mana puternica a lui Dumnezeu.

Adevarata liniste este ceva extrem de intens, are densitate si este cu adevarat vie. Imi amintesc un pasaj din Vietile Sfintilor din pustie, in care unul din ei a fost rugat de fratii lui sa spuna niste cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a raspuns: „Nu voi vorbi, caci daca tacerea mea nu-i foloseste, cuvintele nu-i vor folosi nici atat”. Acesta este genul de liniste despre care ar fi bine sa incercam sa invatam sau sa invatam sa o dobandim. Cum sa procedam? Ceea ce pot face este sa va trimit la o parabola sau la o imagine, cea a practicii observarii pasarilor in mediul lor de viata.

Daca vrem sa surprindem pasarile tasnind prin paduri sau campii, trebuie sa ne trezim inaintea lor. Trebuie sa ne pregatim sa fim vigilenti, vii, perfect treji inainte ca prima pasare sa se trezeasca. Inainte deci ca pasarile sa simta ca s-a facut dimineata. Trebuie sa ne ducem in campie sau in padure si sa stam acolo absolut nemiscati, cu totul tacuti, pe deplin relaxati, astfel incat sa nu le deranjam si sa nu le speriem pe aceste fiinte din jurul nostru care au un somn atat de usor, fiindca altfel vor zbura cand noi nu vom putea inca sa le auzim ori sa le vedem.

Observarea pasarilor presupune, pe de o parte, aceasta nemiscare, liniste si calm si in acelasi timp o vigilenta extrema, caci daca stai in camp cu gandul la visele pierdute ale scurtei tale nopti, toate pasarile vor fi zburat inainte ca tu sa remarci ca soarele iti incalzeste spatele. Este fundamental sa fii atent si viu si in acelasi timp linistit si relaxat, iar aceasta este pregatirea contemplativa pentru linistea contemplativa, acest echilibru foarte delicat intre tipul de vigilenta care-ti va permite ca, avand o minte complet deschisa, complet libera de prejudecati si de false asteptari, sa primesti impactul oricarui lucru care-ti va iesi in cale si, in acelasi timp, lipsa de agitatie care-ti va permite sa primesti impactul acesta fara a-ti inchipui imaginea propriei tale prezente, lucru care-ti va risipi starea de liniste.

Cu aproximativ douazeci de ani in urma, la scurt timp dupa hirotonirea mea, am fost trimis inainte de Craciun la casa unei batrane doamne. Aceasta femeie a venit sa ma vada dupa prima mea slujba ca preot si mi-a zis: „Parinte, as dori sa ma sfatuiti in legatura cu rugaciunea”. Iar eu i-am spus: „Desigur, intreaba pe cutare si pe cutare”. Ea mi-a zis: „In toti acesti ani i-am tot intrebat pe oameni care sunt faimosi pentru priceperea pe care o au despre rugaciune, iar ei nu mi-au dat nici un raspuns concret, asa ca m-am gandit ca, de vreme ce probabil ca nu stiti mare lucru despre asta, s-ar putea sa dati intamplator peste raspunsul corect”.

 Iata o situatie foarte incurajatoare.  Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastra?” Batrana mi-a zis: „In ultimii paisprezece ani am spus rugaciunea lui Iisus aproape in permanenta, si niciodata nu am simtit prezenta lui Dumnezeu in vreun fel”. Arunci mi-a scapat exactJ ceea ce gandeam: „Daca vorbiti intruna, il lipsiti pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune si El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce sa fac atunci?”

Iar eu i-am  răspuns   „Duceti-va in camera dumneavoastra dupa micul dejun, aranjati-o adecvat, plasati-va fotoliul intr-o pozitie strategica care va lasa in spatele dumneavoastra toate colturile intunecate ce exista intotdeauna in camera unei batrane, in care lucrurile sunt impinse astfel incat sa nu fie vazute. Aprindeti-va candela inaintea icoanei pe care o aveti, si mai intai de toate cercetati cu atentie camera in care va aflati. Apoi luati-va andrelele si pentru cincisprezece minute impletiti inaintea fetei lui Dumnezeu, dar va interzic sa rostiti vreun cuvant de rugaciune. Vedeti-va de impletit si incercati sa va bucurati de pacea din camera dumneavoastra”.

Nu era sigura ca i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totusi. Dupa un timp a venit sa ma vada si mi-a spus: „Stiti, are efect”. Am intrebat-o: „Ce anume are efect, ce s-a intamplat?”, pentru ca eram foarte curios sa stiu cat de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact asa cum m-ati sfatuit. M-am trezit, m-am spalat, mi-am pus camera in ordine, mi-am luat micul dejun, m-am intors, m-am asigurat ca in camera nu era nici o neoranduiala care m-ar putea deranja, dupa care m-am asezat in fotoliu si m-am gandit: „Oh, ce bine, am la dispozitie cincisprezece minute in care pot sa nu fac nimic fara sa ma simt vinovata din cauza asta!” si am privit injur si pentru prima data in ani de zile m-am gandit: „Dumnezeule, in ce camera frumoasa traiesc eu – o fereastra care da spre o gradina, o camera intr-o forma frumoasa, cu destul spatiu la dispozitie, si cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile”.”

Apoi adauga: M-am simtit atat de tacuta, intrucat camera era atat de linistitoare. Era acolo un ceas care ticaia, dar nu strica linistea, ticaitul lui doar sublinia faptul ca totul era nemiscat, iar dupa un timp mi-am amintit ca trebuia sa impletesc inaintea fetei lui Dumnezeu, asa ca m-am apucat de impletit. Si am devenit tot mai constienta de liniste. Andrelele atingeau bratele fotoliului, ceasul ticaia linistitor, nu era nimic pentru care sa fii preocupat, nu aveam nici o nevoie sa-mi incordez atentia, iar apoi am simtit ca aceasta liniste nu era doar in mod simplu o absenta a zgomotului, ci una care avea un continut. Nu era absenta a ceva, ci prezenta a ceva. Linistea avea o densitate, o bogatie, si incepu sa ma cuprinda. Linistea din jur incepea sa vina si sa intalneasca linistea din mine”.

Iar la urma spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am intalnit mai tarziu la scriitorul francez Georges Bernanos: „Dintr-o data am simtit ca aceasta liniste era o prezenta. In strafundul acestei linisti era Cel care este intreaga netulburare, toata pacea si toata seninatatea”.

Dupa aceasta a mai trait vreo zece ani (a murit la 102 ani)zicand ca oricand putea afla linistea daca tacea si se linistea ea insasi. Aceasta nu inseamna ca a incetat sa se mai roage, ci ca isi putea sustine aceasta liniste contemplativa pentru un timp, apoi mintea incepea sa-i tremure; atunci se intorcea la rugaciunea rostita, pana cand mintea ii devenea iarasi linistita si statornica, apoi abandona iarasi cuvintele, alunecand in liniste, ca mai inainte. Asta este ceea ce ni se poate intampla adesea – daca, in loc sa fim atat de incrancenati in a face tot timpul cate ceva, am putea spune simplu: „Ma aflu in prezenta lui Dumnezeu, ce bucurie, hai sa stam linistiti!”

In viata unui preot catolic din Franta, abatele d’Ars, Jean Marie Vianney, exista o patanie cu un taran batran, care petrecea ceasuri in sir stand nemiscat in capela, fara sa faca ceva. Preotul i-a zis: Ce faci in tot timpul acesta?” Batranul i-a raspuns: Eu ma uit la El, El se uita la mine si amandoi suntem fericiti”.

Mitropolitul Antonie de Suroj

 

Lasă un răspuns