Cum s-a împrietenit Charlie Chaplin cu un copil minune

În timpul montajului la Piciul, Samuel Rejevski, care, la șapte ani era campionul junior al lumii la șah, veni să viziteze studioul. Trebuia să facă o demonstrație la Athletic Club, jucând șah cu douăzeci de adversari în același timp, printre care doctorul Griffits, campionul Californiei.  Avea o fețișoară palidă, expresivă, cu ochi mari pe care îi ațintea în chip agresiv de îndată ce venea în contact cu lumea. Fusesem prevenit că are un caracter dificil și că rareori dă mâna cu cineva.

            După ce managerul lui a făcut prezentările și a spus câteva cuvinte, a rămas nemișcat în fața mea, examinându-mă în tăcere. Mi-am continuat montajul, examinând niște benzi de film. După câteva clipe, m-am întors spre el.

  • Îți plac piersicile?
  • Da, răspunse el.
  • Foarte bine, avem un piersic încărcat în grădină, poți să te sui în pom să-ți iei… și adu-mi și mie una. Chipul i se lumină.
  • Da? Unde?
  • Îți spune Carl, și i l-am arătat pe agentul nostru de presă.

Se întoarse după un sfert de oră, încântat, cu câteva piersici. Așa a început prietenia noastră.

  • Știi să joci șah? m-a întrebat.

A trebuit să mărturisesc  că nu.

– Am să te învăț. Vino să mă vezi astă seară, joc împotriva a douăzeci de adversari în același timp, spuse el, fanfaron. I-am promis că voi veni și că vom cina apoi împreună.

-Foarte bine, am să caut să termin repede.

            Nu era nevoie să cunoști regulile jocului de șah ca să înțelegi aspectul spectaculos al acestei seri: douăzeci de oameni de o anumită vârstă concentrați asupra tablei lor de șah, puși în dilemă de un copil de șapte ani care părea chiar mai mic. Era un spectacol în sine, să-l privești cum se plimbă în jurul meselor dispuse în formă de U, trecând de la una la alta.

            Părea nefiresc să vezi un public de trei sute și mai bine de oameni așezați de o parte și alta a sălii, privind în tăcere un copil care se măsoară cu oameni bătrâni și gravi.

Unii arborau un aer condescendent, examinându-și tabla de șah cu un zâmbet misterios.

Micul Samuel era uluitor, dar mă îngrijora, căci văzând fața lui concentrată îmbujorându-se brusc, pălind apoi, am simțit că plătea cu sănătatea aceste eforturi.

            Un jucător striga : ”Aici!” și copilul se apropia studiind tabla de șah câteva clipe, apoi făcând brusc o mișcare sau spunând ”șah mat”! Și un râs înfundat străbătea asistența. L-am văzut făcând mat opt jucători într-un timp foarte scurt, ceea ce provoca rîsete și aplauze.

            Examina acum tabla de șah a doctorului Griffiths. Publicul privea în tăcere. Deodată copilul mută o piesă, apoi se întoarse și mă văzu. Chipul i se lumină și-mi făcu semn cu mâna, că nu mai are mult.

            După ce a făcut mat pe mulți alți jucători, s-a întors către doctorul Griffiths, care continua să se concentreze.

  • N-ați jucat încă, spuse copilul nerăbdător.

Doctorul dădu din cap.

  • Da, grăbiți-vă o dată! Griffiths zâmbi. Copilul se uită urât la el.
  • Nu puteți să mă bateți! Dacă mutați piesa asta, eu o mut pe astălaltă!

Și dacă o mutați pe asta, eu o mut pe aceea! Și înșiră la iuțeală șapte sau opt posibilități.

Ar însemna să stăm aici toată noaptea, mai bine să zicem că e remiză.

Doctorul încuviință.

Din ”Povestea vieții mele” de Charlie Chaplin, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București 1973. Traducere de Sanda Ripeanu.Sursa: Almanah 1985 – Planeta șah, pag.159

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns