Vineri, 29 aprilie 2011
Trei, doi, unu apoi NIMIC
nici durere nici extaz… doar Eu
viață sau vid? Contează cine a fost amic?
mai contează oare ceva pentru Dumnezeu?
Glonț din cuvânt ce a fost rostit
de mine de tine sau poate de noi
apoi mă simt ca un val ce a fost liniștit
de spuma tăcerii ce cade în noroi.
Trei, doi, unu… ciudat de banal
anii trec cu nepăsare
suntem nisip din al vieții arsenal
ce vântul ne aruncă într-un Univers de uitare.
Cine mai poate rosti un cuvânt?
Vorbele sunt strânse-n bagajul durerii
de ce să mai rămân pe acest Pământ
unde domnește ca împărat un ego al nepăsării?
Trei, doi, unu… mă duc
în zarea albastră de iubire,
aleg să fiu acel pui de cuc
ce un înger milos îmi va da aripi pentru izbăvire.
Versuri – Cristina Bădulescu Foișor