Învață să stăpânești timpul

și vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasă, fie că este vorba de o furtună, fie de o tragedie sau doar de confuzia în care trăim neîncetat – să stai liniștit, nemișcat în prezent, față către față cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I.

Dacă folosești cuvinte, atunci îi poți aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată furtuna. Dacă taci, te poți odihni în „ochiul” tornadei, în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur să urle, în timp ce tu te afli acolo unde se află și Dumnezeu, în singurul punct de statornicie deplină.

Însă acest punct nu este unul în care nu se întâmplă nimic. Este punctul în care toate tensiunile opuse se întâlnesc și sunt echilibrate una de cealaltă și sunt ținute de mâna puternică a lui Dumnezeu…

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt timp dupa hirotonirea mea, am fost trimis înainte de Crăciun la casa unei bătrâne doamne. Această femeie a venit să mă vadă dupa prima mea slujbă ca preot și mi-a zis: „Părinte, aș dori să mă sfătuiți în legatură cu rugăciunea”. Iar eu i-am spus: „Desigur, întreabă pe cutare și pe cutare”.

Ea mi-a zis: „În toți acești ani i-am tot întrebat pe oamenii care sunt faimoși pentru priceperea pe care o au despre rugăciune, iar ei nu mi-au dat nici un răspuns concret, așa că m-am gândit că, de vreme ce probabil că nu știți mare lucru despre asta, s-ar putea să dați întâmplător peste răspunsul corect”.

Iată o situație foarte încurajatoare!
Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastră?” Bătrana mi-a zis: „În ultimii paisprezece ani am spus rugăciunea lui Iisus aproape în permanență, și niciodată nu am simțit prezența lui Dumnezeu în vreun fel”.

Atunci mi-a scăpat exact ceea ce gândeam: „Dacă vorbiți întruna, îl lipsiți pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune și El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?”
Iar eu i-am răspuns:

Duceți-vă în camera dumneavoastră după micul dejun, aranjați-o adecvat, plasați-vă fotoliul într-o poziție strategică, care va lăsa în spatele dumneavoastră toate colțurile întunecate ce există întotdeauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile sunt împinse astfel încât să nu fie văzute.

Aprindeți-vă candela înaintea icoanei pe care o aveți, și mai întâi de toate cercetați cu atenție camera în care vă aflați. Apoi luați-vă andrelele și pentru cincisprezece minute împletiți înaintea feței lui Dumnezeu, dar vă interzic să rostiți vreun cuvânt de rugăciune.

Vedeți-vă de împletit și încercați să vă bucurați de pacea din camera dumneavoastră”.
Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totuși. După un timp a venit să mă vadă și mi-a spus: „Știți, are efect”. Am întrebat-o:

Ce anume are efect, ce s-a întâmplat?”, pentru că eram foarte curios să știu cât de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis:

Am procedat exact așa cum m-ați sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am pus camera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am întors, m-am asigurat că în cameră nu era nici o neorânduială care m-ar putea deranja, după care m-am așezat în fotoliu și m-am gândit:

„Oh, ce bine, am la dispoziție cincisprezece minute în care pot să nu fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!” și am privit în jur și pentru prima dată în ani de zile m-am gandit:

„Dumnezeule, în ce cameră frumoasă trăiesc eu – o fereastră care dă spre o grădină, o cameră într-o formă frumoasă, cu destul spațiu la dispoziție, și cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile”.”
Apoi adăugă:

„M-am simțit atât de tăcută, întrucât camera era atât de liniștitoare. Era acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniștea, ticăitul lui doar sublinia faptul că totul era nemișcat, iar după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc înaintea feței lui Dumnezeu, așa că m-am apucat de împletit.

Și am devenit tot mai conștientă de liniște. Andrelele atingeau brațele fotoliului, ceasul ticăia liniștitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu aveam nici o nevoie să-mi încordez atenția, iar apoi am simțit că această liniște nu era doar în mod simplu o absență a zgomotului, ci una care avea un conținut.

Nu era absența a ceva, ci prezența a ceva. Liniștea avea o densitate, o bogăție, și începu să mă cuprindă. Liniștea din jur începea să vină și să întâlnească liniștea din mine”…
După aceasta a mai trăit vreo zece ani (a murit la 102 ani) zicând că oricând putea afla liniștea dacă tăcea și se liniștea ea însăși:

„Mă aflu în prezența lui Dumnezeu, ce bucurie, hai să stăm liniștiți!

Mitropolitul Antonie de Suroj