Întâlnire cu ursul înfometat

Gândește-te cum ar fi să te trezești cu o namilă de urs lângă mașina ta, căutându-ți prin bagaje. Aproape că ai muri de spaimă, nu-i așa? Hai să-ți povestesc cum m-am ”confruntat” eu cu ursul.

Într-o vară, cu mai bine de 15 ani în urmă, am hotărât împreună cu un prieten să ieșim din arșița capitalei și să mergem undeva pe Valea Prahovei. Aveam un buget foarte mic, mașina era cerută frumos de la șefu’ (un Tico), dar asta nu ne-a împiedicat să plecăm. Am cumpărat din supermarket câte ceva de mâncare, am pus și niște țoale (iau mereu cu mine un schimb, că nu se știe niciodată..) într-un rucsac și am pornit la drum dis de dimineață.

Am decis să ne oprim într-o poieniță, în zona Gura Diham, Bușteni. Ca orice român care se bucură de natură am făcut grătărel, cartofiori copți, salată, am mâncat și ne-am relaxat. Era o vreme atât de plăcută și ne cuprinsese așa o leneee….că am decis să rămânem peste noapte. Cum nu am găsit cameră liberă în zonă și vroiam să rămânem tot acolo, ne-am zis că putem dormi în mașină, până la urmă era voarba doar de o noapte.

Tico, mașină mică, nu putea fi și pat și depozit pentru toate bulendrele noastre, așa că ne-a venit ideea de a scoate totul afară, lângă mașină, iar noi să ocupăm relaxat toată ”limuzina Tico”. Am așezat lucrurile frumos, ordonat, lângă roata din dreapta, am coborât spătarul banchetei, scaunele le-am dat maxim pe spate, am întins o pătură groasă (o luasem pe post de ”în caz că trebuie”) dintr-un capăt în altul (cam atât este interiorul unui Tico, cât o pătură), ne-am făcut perne din haine și ne-am întins.

Capul îmi era în portbagaj, iar picioarele pe bord. Stăteam destul de comod (dar nu aș mai repeta experiența nici plătită) și priveam cerul înstelat prin geamul din spate. Nu eram singuri în acea poieniță, mai erau oameni în corturi, rulote sau în mașini, așa ca noi.

Nici nu am ațipit bine, că ne-am trezit speriați de un mormăit. Am deschis ochii, m-am ridicat într-un cot și am crezut că înnebunesc de spaimă. O namilă de urs cotrobăia prin bagajele noastre. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Ursul era la mai puțin de jumătate de metru de mine și doar ușile mașinii erau între noi. Mi-era așa teamă să nu-l deranjez cu respirația mea că aproape am murit sufocată.

Mă gândeam că, dacă se supără cumva și dă o labă la Tico, ne-am fi rostogolit de nu ne vedeam…Mormăia și căuta …. căuta și mormăia … secundele se transformaseră în veșnicie și credeam că ursul ăla va fi ultima mea imagine a acestei lumi. Sfâșia cu labele-i imense pungile în care aveam diverse lucruri și le arunca cât colo … mă întrebam dacă la fel de ușor ar sfâșia și un om …

Ursul înfomentat a găsit (într-un final) sticla de ulei (o cumpărasem pentru salată) ce era aproape plină, a luat-o și s-a ușchit în pădure. Am expirat brusc tot aerul pe care îl aveam în plămâni și am crezut că leșin de bucurie că a plecat. Imediat mi-am zis: ”Dacă se întoarce?”. Prietenul meu a luat lanterna, a întredeschis geamul și a luminat spre pădure, în zona spre care plecase ursul. L-am văzut.

Era sprijinit de un copac, cu sticla de ulei la bot, ținând-o precum copiii își țin biberonul, și sugând cu poftă din ea. ”Poate i se face rău” – am zis și am pufnit în râs, un râs nervos de gândul meu. Auzi! mă interesa de sănătatea ursului de care îmi fusese frică maximă cu doar câteva secunde înainte. Râsul a devenit plâns, într-o descărcare a fricii acumulată brusc. După ce a băut toată sticla, ursul a aruncat-o după copac (deci nu doar oamenii lasă gunoaie în natură) și a pornit în adâncul întunecat al pădurii.

Am vrut să plecăm imediat, dar ne-a fost prea teamă să ieșim din mașină pentru a strânge lucrurile și a rearanja totul. Am stat treji până dimineața, povestind vrute și nevrute. Bineînțeles că la fiecare zgomot, auzit sau închipuit, înțepeneam de teamă și vorbele mi se opreau într-un nod imens în gât, dar am rezistat.

Toată povestea este absolut reală și, dacă ți-a plăcut, trimite-o și prietenilor tăi!

Mulțumesc!

Autor necunoscut

Adrian Aron, copilul care a facut o sala intreaga sa plangă

 

 

 

”Cand vin dureri pe calea ta

Și de nori negri se umple zarea
Să știi că este Cineva,
Ce-ți știe toată frământarea.

Când ochii tăi, două izvoare                                                  
Întind durerea pe obraz,
Există o mână iubitoare
Ce-alină lacrimi și necaz.

De ce să te afunzi in noapte
Și să te-acoperi de durere?
Ascultă ale credinței șoapte:
Există Har și Înviere.

Da! Domnul este lângă tine
Ți-alină inima-ntristată,
În suferință te susține
Și nu ești singur niciodată.

Nu-i vânt să nu se potolească
Nu este noapte fără zori
E-atâta dragoste cerească
Și-n prea învolburații nori…

Deci fii încrezător pe cale
Și-n orice vreme nu uita,
El știe lacrimile tale
Și e mereu la dreapta ta!”

    https://www.facebook.com/permalink.php?id=513746378639926&story_fbid=770879839593244 

 

Întins-am mâna, Doamne către Tine

Din crîngul înflorit
Eu am cules o floare,
Cînd soarele a asfințit
În zi de sărbătoare.
 
Privind la stele-am înțeles
Al lumii grai ascuns în datini,
Că oriunde-ai fi, la munte sau la șes,
Ochii vor fi la fel de plini de lacrimi.
……………………………………………………..
Înțelegând zădărnicia zilei ce-a trecut,
Întins-am mâna, Doamne către Tine,
Căci timp a fost, dar timp a și trecut
Cam mult, de când n-am spus o rugăciune.
 
Cu ochii umezi, triști și goi,
Înalț o rugă-a mea, fierbinte,
Dă Doamne, pentru-o clipă timpul înapoi,
Ca să m-ating din nou de-a tale lucruri sfinte.
 
Să-mi cer iertare, acum cât nu-i târziu,
Binecuvântează-mă, când fruntea mea o plec,
S-alung din sufletu-mi pustiu,
Tot ce e rău; senin prin viață eu să trec!
…………………………………………………………..

Îngălbenit al vieții calendar
Întoarce filele grăbit,
Să nu ne pierdem vremea în zadar
Cât încă soarele n-a asfințit!

                                    Scris de Eleonora Antonia-Mihai & Floare de colț
                                     
                                                           

Bancul zilei de miercuri, 22.08.2018

INVESTIȚIE

Bulă, spune unui prieten:

  • Imaginează-ți că anul trecut am făcut cunoștință cu o fată minunată. Atunci, m-am decis să-i fac curte. Am cumpărat 365 de cărți poștale, ornate cu flori, și timp de un an, în fiecare zi, i-am trimis o carte poștală, în care i-am vorbit de dragostea mea.
  • Bună idee. Și… S-a terminat cu bine?
  • Da, suspină Bulă. Dar nu pentru mine. S-a măritat cu factorul poștal.

                                                     Sursa: Viața preafericitului Bulă în 1000 de bancuri

 

Țăranul și rugăciunea „pe litere”

Un țăran care nu era foarte mare știutor de carte nu mergea nicăieri fără a lua cu el și cartea de rugăciuni. Memoria nu-l ajuta foarte tare ca să învețe rugăciunile pe de rost, astfel ca pe unde mergea, lua cu el și cartea, care de acum era roasă de vreme și avea toate foile îngălbenite de atâta buchisit. Într-o zi țăranul nostru plecă cu căruța într-o grabă foarte mare, iar după ce merse multe stadii, își aduse aminte că ar cam fi ora rugăciunii.

Scotoci în traistă, dar văzu că nu-și luase cu el cartea de rugăciuni. Uitase să verifice de acasă dacă are cartea în traistă sau nu. Se supără și se mâhni. În mersul calului așa, se strădui din răsputeri să-și aducă aminte o rugăciune, dar în nici un fel nu reușea, aproape că-i venea să plângă când, din senin, ce se gândi: „Doamne, Tu care ești bun și le știi pe toate și pe toate le ierți!

Uită-te și la mine păcătosul că mi-am uitat acasă cartea de rugăciuni! Și fiindcă altceva nu mă pricep a face uite, jumătate de oră eu o să rostesc alfabetul de la cap la coadă…Și de acolo să alegi Tu literele care alcătuiesc rugăciunile, căci Tu le știi pe toate și uite așa poate voi simți și eu că mă rog!

Se spune că un înger, auzind aceasta, a spus în sinea lui:  „Viu este Domnul, Dumnezeul nostru că nu am auzit până astăzi o rugăciune mai puternică ca aceasta de acum, a țăranului”…

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri,

http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/

 

Mama, ca să ne liniștească…

Era în după amiaza unei frumoase zile de octombrie a anului 1937. Împreună cu câțiva colegi din echipa de șah a liceului Mihail Eminescu din București, ne pregăteam pentru viitorul campionat interșcolar.

Sub îndrumarea profesorului de matematică Al. Nicolescu, sufletul micului nostru cerc șahist, analizam câteva noutăți din teoria deschiderilor extrase din nu știu ce reviste procurate de curând.

În preajma noastră, erau elevi din toate clasele, unii se opreau la masa noastră de joc din simplă curiozitate, alții din plăcerea de a chibița. La un moment dat, în timpul analizelor, am sesizat faptul că, aproape lipit de masa noastră, se postase un elev firav care, cu timiditatea specifică vârstei, urmărea insistent discuțiile noastre.

Incitați de interesul pentru șah pe care-l manifesta vădit micul nostru spectator, a urmat dialogul, pe care-l redau aproximativ fidel.

  • Îți place șahul, puștiulică?
  • Da, îmi place, mi-a răspuns cu multă convingere foarte tânărul meu interlocutor, rămânând într-o atitudine care invita la noi întrebări.
  • Și joci undeva, că pe la cercul liceului nostru nu te-am văzut până acum?
  • Joc numai acasă cu fratele meu mai mic Mihai. Tata, care mi-a cumpărat un șah acum doi ani, nu știe să joace. Însă cu fratele meu mă cert mereu, că el fiind numai de 8 ani, își mai ia mutările înapoi, așa că mama, ca să ne liniștească… a pus șahul pe foc. Acum mi-am făcut altul la traforaj și jucăm în grădină dar aș vrea să joc șah adevărat.

Este lesne de înțeles că mărturisirile băiatului, spuse cu multă amărăciune în glas dar și cu o vizibilă doză de dârzenie, ne-a impresionat, astfel că întrebarea-cheie a căzut de la sine prin gura profesorului Al. Nicolescu.

  • Cum te cheamă pe tine?
  • Numele meu este Bălănel Ion și sînt elev în clasa I, aici la liceu.

A urmat apoi o discuție mai puțin protocolară și în mod firesc, bucuros de noua descoperire, îndrumătorul nostru l-a invitat pe micul Ionel să joace cu mine câteva partide pentru testarea cunoștințelor sale șahiste, după care excepționalul său talent a pornit pe drumul valorificării.Așa l-am cunoscut pe Ion Bălănel, viitorul campion al României.

              Ing. C. Ștefaniu

Sursa: Almanah 1985 – Planeta șah, pag.158

 

Bancul zilei de luni, 20.08.2018

Trei picioare

  • Ei, Bulă, cum a fost azi la școală?
  • Foarte bine. Doamna învățătoare a pus o întrebare și eu am dat cel mai bun răspuns din toată clasa. Am spus că struțul are trei picioare.
  • Dar struțul nu are decât două.
  • E-adevărat, însă ceilalți copii au răspuns că are patru…

Sursa: Viața preafericitului Bulă în 1000 de bancuri

 

Plapuma patriarhului

Intr-una din zile a venit un boier bogat la Sfantul Ioan cel milostiv (1) si văzând asternutul lui de invelit rupt si sarac, mergand la casa sa, i-a trimis o plapuma al carei pret era de treizeci si sase de galbeni si l-a rugat pe Sfantul sa se acopere cu acea plapuma.

Patriarhul, nevoind ca sa-l necajeasca pe acel boier a primit plapuma si numai intr-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi isi zise: „Amar tie, ticaloase Ioane, ca te acoperi cu plapuma de mult pret, iar saracii, fratii lui Hristos, pier de atata frig si ger!

Cati sunt care innopteaza fara acoperamant in vant si in frig si abia au cate o rogojina sau cate o mica zdreanta? Cati sunt care se culca goi pe gunoaie si tremura de frig, apoi fiind flamanzi, nu dorm toata noaptea si mor de frig? Vai mie, cati saraci sunt care doresc, ca si Lazar, sa se sature din faramiturile ce cad de la masa mea!

Vai mie, cati straini si nevoiasi sunt in cetatea aceasta care nu au unde sa-si plece capul, ci afara stau toata noaptea si patimind, multumesc pentru toate Stapanului Hristos! Iar tu, Ioane, voind sa dobandesti odihna cea vesnica, petreci in rasfatare si toate le ai dupa placere!

Vietuiesti in casa frumoasa, porti haine moi, bei vin, mananci peste ales si, pe langa acestea toate, te-ai acoperit cu plapuma de mult pret, din cel mai fin material. Ce mai nadajduiesti in veacul ce va sa fie?

Cu adevarat iti zic, ticaloase Ioane, nu vei dobandi imparatia cea vesnica, ci vei auzi ca bogatul acela din pilda Mantuitorului, ca ai primit binele in viata ta, iar cei saraci au primit cele rele. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, ca in celelalte nopti smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu aceasta plapuma, ci saracii si nevoiasii se vor indestula cu pretul ei!”

Facandu-se ziua, indata a trimis plapuma la targ sa o vanda, ca astfel, cu pretul ei sa cumpere haine saracilor. Iar cand era sa vanda plapuma s-a intamplat de a trecut pe acolo chiar boierul care-i daruise acea plapuma fericitului Ioan

. Si vazand ca se vinde, a cumparat-o el si iarasi a trimis-o lui Ioan, rugandu-l s-o tina pentru trebuinta sa. Sfantul, a luat-o iarasi, si a pus-o din nou la vanzare. Dar boierul vazand-o, din nou a cumparat-o si a trimis-o lui Ioan, rugandu-l sa se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oara ca sa fie vanduta, dar boierul, si de asta data cumparand-o, a trimis-o iarasi lui Ioan.

Dupa acestea, Sfantul Ioan a trimis un cuvant boierului acela, zicand: „Vom vedea cine din noi se va supara mai intai, eu vanzand-o, sau tu cumparand-o si iarasi dandu-mi-o”. In felul acesta Sfantul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul saracilor.

(1) Pomenirea Sfantului Ioan Milostivul se face in calendarul ortodox pe 12 noiembrie in fiecare an.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010